Scandalul unui Dumnezeu care ne este vecin
În vremea aceea, Isus a ieșit de acolo și a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind zi de sâmbătă, a început să învețe în sinagogă și mulți dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde toate acestea? Și ce este această înțelepciune care i s-a dat și aceste minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda și Simon? Și surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Și se scandalizau de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui”. Și nu a putut face acolo nici o minune, decât doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor. Apoi, cutreiera satele din jur învățând. (Mc 6,1-6).
_____________________________________________
Evanghelia de azi se plasează pe fundalul faptelor relatate în duminicile precedente: ele ne arată că Isus este implicat în balansoarul omenesc dintre primire și refuz, dintre entuziasm și indiferență, dintre certitudini și dubii, pe care Marcu ni le semnalează. Refuzul locuitorilor din Nazaret este diferit de cel al Gadarenilor. Acolo, Isus împlinise exorcismul cel mai spectaculos al vieții sale, eliberând teritoriul de un nebun furios. Toți l-au văzut și au rămas uimiți și înfricoșați de acea minune atât de evident, cu toate acestea l-au alungat pe Isus din regiunea lor pentru că l-au considerat chiar periculos pentru economia lor, din moment ce îl punea pe om deasupra oricărui fel de proprietate: omul, înainte de orice alt lucru, chiar dacă ar fi cel mai prețios.
La Nazaret refuzul se naște din frică, se naște din subaprecierea datorată obișnuinței vieții și prea marii apropieri; îi era greu acelei lumi din cauza experienței prea obișnuite pe care Isus o trăise aici. Nu reușeau că creadă că Mesia cel mult așteptat, ar putea să fi fost vecinul lor de casă, că ar fi putut trăi la poarta vecină ca un necunoscut și să îmbrace haina unui meșteșugar care își câștiga pâinea zilnică cu o muncă grea, întocmai ca ei. La Nazaret se împlinește scandalul Mesiei, Fiul lui Dumnezeu, care a luat prea în serios noua sa condiție de om printre oameni. Ne amintim în mod spontan fraza din evanghelia lui Ioan: «A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit» (In 1,11). Este și riscul în care putem cădea și noi creștinii: devalorizarea și refuzarea unui Dumnezeu prea aproape și disponibil. Am vrea un Dumnezeu îndepărtat, care să nu deranjeze alegerile noastre și care să nu intervină prea mult în viața noastră. Cel mult să fie un Dumnezeu de umplutură.
Relatarea lui Marco este plină de interogative care ne interpelează tocmai pe acest versant. Isus se întorsese la Nazaret, acolo unde încă trăiau mama sa și rudele sale. Venea ca să întâlnească persoane dragi și cunoscute, față de care simțea lipsă și nostalgie. Într-o sâmbătă a intrat în sinagogă pentru celebrarea cultului festiv, așa cum era obișnuit s-o facă de când era copil. De această dată era, însă, precedat de faima de maestru și de vindecător, drept urmare predica sa, prin explicarea lecturilor biblice, a fost așteptată și ascultată în mod deosebit. Se schimbase mult de când, copil fiind, venea în sinagogă împreună cu tatăl său în fiecare sâmbătă. Tâmplarul de odinioară devenise acum un adevărat maestru care vorbea în mod minunat. Toți erau cuprinși de uimire și de tulburare.
Scandalul stătea în faptul că acel tâmplar schimbase starea de viață. În societatea statică a timpului, un tâmplar trebuia să moară tâmplar, nu-i era permis să-și schimbe condiția fără ca să răstoarne regulile societății. Acest lucru explică pentru ce concetățenii săi nu reflectă și nu discută asupra a ceea ce el a spus, ci despre persoana sa și despre originile sale umile. De cum a luat cuvântul, ei au încetat să-l mai asculte și l-au criticat pentru ceea ce el este și nu pentru ceea ce spune. Este mai puțin angajant să se găsească scuze pentru a nu asculta adevăruri care incomodează și să se oprească asupra vreunui detaliu exterior; acest lucru permite fuga de propriile responsabilități personale. Apoi, este mereu un obicei rău acela de a bârfi persoanele pe care le cunoaștem. Disputa populară se axează pe cinci întrebări: primele trei îl privesc pe Isus, celelalte două privesc familia sa.
Toate acestea iau naștere din cauza dubiului și a suspiciunii, favorabile micilor localități. Ce școală a frecventat acel rabin tânăr, pentru a învăța toate lucrurile pe care le spune? Din câte știu ei, el a frecventat doar școala elementară din sat, ca toți ceilalți. Nu există alternativă: cultura și înțelepciunea sa vin ori de la Dumnezeu ori de la diavol. În al doilea caz, și-a vândut sufletul diavolului. Iar apoi, de unde provin minunile pe care mâinile sale le fac? Nu sunt oare exerciții de magie? Este mai bine să se pună în gardă. Este o trufie să pretindă că el este Mesia cel promis, fără ca să-și dea seama că este instrumentul diavolului. Acei locuitori suspicioși nici nu-și imaginau că el venea de la Dumnezeu și, în anii în care el a trăit printre ei, l-a avut ca maestru și ghid pe Tatăl care este în ceruri. La acea școală «a crescut în înțelepciune, statură și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor» (Lc 2,52).
Ce să mai spună apoi despre familia sa? Se întreabă: «Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda și Simon? Și surorile lui nu sunt oare aici, la noi?» Până nu demult, Isus exercitase munca umilă a meseriei de tâmplar. Mulți dintre cei prezenți l-au văzut muncind în atelierul lui Iosif și l-au chemat în casă pentru munci de întreținere și de reparații. Atunci era doar un tânăr bun și muncitor, nimic mai mult. Ce s-a întâmplat între timp? Nu pot înțelege cum el și-ar fi putut schimba rolul. Ridica suspiciuni și invidie în ambientul de țară, așa de închis promovării pe scara socială.
Originile umile ale lui Isus sunt adeverite de rudenia pe care cu toții o cunosc. Specificarea adusă despre frați i-a îndemnat pe unii exegeți protestanți să gândească că Maria ar fi avut alți copii de la Iosif, după nașterea lui Isus. Ar fi numiți aici patru frați și un număr inexact de surori. Acest lucru pare a fi respins chiar de locuitorii din Nazaret care vorbesc de Isus ca «fiul Mariei» (cu articolul definit), și nu cu «un fiu al Mariei» (în mod nedefinit). Pe de altă parte, dacă Maria ar fi avut alți copii, ar fi fost mai spontan pentru ei ca să adauge: «Și ceilalți fii ai Mariei nu sunt aici printre noi?» în loc să spună: «Și frații lui nu sunt aici printre noi?». Este demn de notat faptul că, fiind așa alipiți tradițiilor, concetățenii lui Isus îl denumesc în mod straniu cu numele mamei sale: «fiul Mariei». Fiii erau mereu denumiți cu numele tatălui lor: «Fiul lui Iosif». Acest lucru poate fi explicat doar gândindu-ne că Maria era văduvă și că Iosif era mort.
În societatea iudaică a timpului, rudele cele mai apropiate erau denumite cu numele de «frați», deoarece în limbile semitice nu există un termen specific pentru a-i indica pe veri și rude apropiate. Fenomenul este atestat de multe ori în Biblie. Este vorba, așadar, de verii lui Isus, nu de frați naturali. De fapt, două dintre cele patru personaje aici numite: Iacob și Ioses, sunt indicate de Marcu ca fii ai unei alte Maria, soția lui Cleopa. Mama lor va fi numită pe Calvar și în fața mormântului împreună cu alte femei, astfel: «Erau și câteva femei care priveau de departe; printre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic și a lui Ioses» (Mc 15,40). «Iar Maria Magdalena și Maria (mama) lui Ioses priveau unde l-au pus» (Mc 15,47). Și Ioan, descriind aceeași scenă, numește astfel femeile prezente: «Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa și Maria Magdalena» (In 19,25 ş.u.). Este evident că Maria a lui Cleopa este mama lui Iacob și a lui Ioses (Iosif). Această Maria este identificată, de unii, cu sora mamei lui Isus și poartă același nume, nefiind rare aceste cazuri. Alții se gândesc că Cleopa ar fi fratele lui Iosif. Oricum, personajele indicate ca frați sunt, în realitate, verii lui Isus. Este de adăugat o particularitate: Isus, pe cruce, o încredințează pe mama sa lui Ioan; ar fi fost absurd în mentalitatea timpului ca mama să fie încredințată unui străin, dacă Maria ar fi avut alți fii.
Isus nu este primit de acest ambient atât de bogat în legături familiare. El însuși constată aceasta atunci când citează un proverb: «Un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui». Necredința lor îi leagă mâinile și îl împiedică să împlinească minuni, pentru că minunile presupun credința (Mc 5,34.36). Dumnezeu nu forțează mâna, ne lasă mereu libertatea de a alege. Astfel rămâne intactă responsabilitatea inimii împietrite în persoanele părtinitoare, victime ale condiționărilor ideologice și culturale neînvinse. A crede în Cristos este angajant; cere curaj și libertate a duhului.
