În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: «Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi. Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine primeşte un profet pentru că este profet, va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut, fie şi numai un pahar cu apă rece, unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata». (Mt 10,37-42)
————————————
„Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi”.
Ceva parcă nu este logic: Cum adică? Să-ţi pierzi viaţa, iar apoi să o regăseşti? Câte vieţi avem?
Două. Prima este cea „proprie” şi se primeşte în virtutea naturii, cealaltă este în virtutea Harului primit de la Cristos.
Există o viaţă dăruită de părinţi, dar şi una pentru care a optat Francisc de Assisi atunci când i-a restituit hainele tatălui său Petru spunându-i: „Până acum te-am chemat «tatăl meu» de pe pământ; de acum înainte voi putea spune cu toată încrederea: «Tatăl nostru care eşti în ceruri» fiindcă i-am dăruit Lui toată bogăţia mea, toată încrederea şi speranţa mea” (FF 1043).
Isus ne spune în Evanghelia după Ioan: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este”.
Suntem cu toţii de acord că această afirmaţie ne defineşte ca şi creştini, dar în acelaşi timp avem permanent tendinţa să o reinterpretăm, să o trucăm într-o variantă mai „accesibilă”, în mod mai mult sau mai puţin conştient, iar dacă pe de o parte suntem foarte siguri de viaţa naturală, pe de altă parte, în ceea ce priveşte viaţa care se naşte din înălţime, cea a Împărăţiei lui Dumnezeu, care ne cere credinţă în El şi abandonarea fiecărui plan personal, avem tendinţa să găsim compromisuri. Prin urmare ne ţinem cu ghearele bine înfipte în viaţa biologică şi, condiţionaţi de aceasta, încercăm să-l urmăm pe Isus. Dar acest lucru nu este posibil; de aceea creştinismul a devenit un moralism, fiindcă cerem naturii noastre să facă anumite lucruri care sunt posibile doar prin intermediul Harului.
Am transformat creştinismul într-o opresiune şi un voluntarism. Maimuţărim Iubirea ce vine de la Duhul Sfânt cu bunăvoinţa pur umană şi găsim un surogat pentru Speranţă, care este o virtute teologală, apelând la instinctul de supravieţuire, care, într-adevăr, moare ultimul.
În consecinţă, Credinţa devine „a înţelege” ceva, şi este învăţată ca şi cum ar fi o noţiune, iar catehsimul pentru copii a fost sufocat de metodica scolastică, pe când credinţa se primeşte doar făcând experienţă despre aceasta şi văzând-o în acţiune.
Pentru a primi viaţa cea nouă trebuie să renunţăm la cea veche, şi în acest sens există un instrument care ne oferă ocazia de a realiza acest deziderat: crucea. Atunci când crucea ne atinge viaţa noastră, reacţia noastră naturală este de a ne apăra de durerea pe care o comportă, dar aceea este ocazia de a ne „încredinţa” Tatălui, abandonându-ne în mâinile Sale. Putem astfel să intrăm în viaţa Sa.
Dar „cine ţine la viaţă o va pierde”, fiindcă această viaţă naturală de care suntem legaţi o vom pierde indiferent de alegerile noastre. Cu toţii vom muri, cu toţii vom pleca din această viaţă. Trebuie să reflectăm: putem să ne pierdem viaţa fără sens şi nicio altă perspectivă, sau putem să o „pierdem” în mod conştient deja acum, astfel încât ziua plecării noastre din această lume va fi doar un sfârşit al fazei în care trăim aici viaţa cea nouă pentru a intra apoi în Cer. Sfântul Paul spunea: „Această viaţă, pe care eu o trăiesc în trup, o trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit”.
Să trăim viaţa primită de la părinţii noştri sau viaţa care se primeşte de la Tatăl care e în ceruri? Istoria ne oferă ocazii pentru a alege. Dumnezeu nu impune Harul, îl oferă şi gata.
Este bine să-L acceptăm, folosindu-ne de cruce, atunci când acesta ni se oferă.