DUMINICA a XIII-a DE PESTE AN

Credința care învinge chiar și moartea

În vremea aceea, după ce Isus a trecut din nou cu barca pe țărmul celălalt, o mare mulțime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, și, văzându-l, a căzut la picioarele lui și l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetița mea e pe moarte. Vino și pune-ți mâinile peste ea ca să fie salvată și să trăiască”. A plecat cu el. O mare mulțime îl urma și îl îmbulzea. Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani și care suferise multe de la mulți medici și își cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus și venind din spate prin mulțime, i-a atins haina; căci își zicea: „De voi atinge chiar și numai hainele lui, voi fi salvată”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit și a știut în trupul ei că a fost vindecată de boală. Isus și-a dat seama îndată că o putere ieșise din el și, întorcându-se către mulțime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?” Dar discipolii i-au zis:„Vezi că mulțimea te îmbulzește și tu spui «Cine m-a atins»?”Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică și tremurând, știind ce i se întâmplase, a venit și a căzut în fața lui și i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: „Fiică, credința ta te-a mântuit; mergi în pace și fii vindecată de suferința ta!” Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învățătorul?” Dar Isus, neținând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Și nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob și Ioan, fratele lui Iacob. Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare și pe cei care plângeau și boceau mult. Intrând, le-a spus: „De ce vă agitați și plângeți? Copila n-a murit, ci doarme”. Dar ei îl luau în râs. Însă el, dându-i afară pe toți, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei care erau cu el și a intrat acolo unde era copila. Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiță, îți spun scoală-te!” Fetița s-a ridicat îndată și a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiți peste măsură. El le-a poruncit cu insistență ca nimeni să nu afle aceasta și le-a spus să i se dea să mănânce. (Mc 5,21-43).

                                                 ______________________________________

Marcu ne relatează astăzi două minuni care se întrepătrund între ele în mod progresiv. Acestea au drept protagoniste două femei: cea care suferă de o continuă hemoragie și copila de 12 ani abia moartă. Aceste două minuni erau legate împreună deja din tradiția orală atestată de toate cele trei evanghelii sinoptice. Evanghelistul nostru a vrut să adune împreună patru minuni, toate spectaculoase în mod deosebit, pentru a demonstra puterea divină extraordinară a lui Isus, compătimirea sa și puterea credinței. Toate sunt cazuri disperate, pe care numai Dumnezeu le poate rezolva. Relatarea începe cu gestul spectaculos, descris duminica trecută, prin care Isus domină, cu puterea divină, vânturile și valurile furtunoase de pe Lacul Genezaret (4,35-41); apoi povestește, prin culori vii și cu bogăția de lucruri particulare, exorcismul realizat în ținutul Gherasenilor, unde Isus eliberează un om posedat de un diavol care era furios și distrugea, posedat de o legiune de diavoli care s-a aruncat cu furie peste o turmă de porci care pășteau și i-a înecat pe toți în apa acelui lac (5,1-20).

În fragmentul pe care abia l-am citit, evanghelistul ne prezintă cele două minuni una în interiorul celeilalte. Toate sunt cazuri disperate, în fața cărora omul – chiar cel mai expert și sigur – se simte neputincios. Pescarii trebuie să cedeze în fața furiei teribile a valurilor necontrolate; îndrăcitul furios distruge ținutul în care trăiește și nimeni nu reușește să-l pună legat în lanțuri; femeia care avea hemoragie a încercat toate tratamentele posibile, însă situația i s-a agravat chiar mai mult; copila lui Iair, fiind înainte în agonie, a murit cu puțin înainte de sosirea lui Isus. Există situații în care omul experimentează vulnerabilitatea și neputința sa. Doar credința ajută în depășirea limitei de netrecut, cu certitudinea că Dumnezeu nu părăsește niciodată pe nimeni și nu rămâne surd la strigătul nostru.

După reîntoarcerea sa la Cafarnaum de pe țărmul oriental al lacului, unde liniștise furtuna și unde îl eliberase pe omul posedat de diavol, Isus este asediat din nou de mulțimea pe care a vrut s-o evite, traversând lacul. În barcă nu reușise să doarmă în pace, pentru că furtuna îi întrerupsese somnul profund, de care avea mare nevoie; pe țărmul oriental întâlnise pe îndrăcitul furios care îl ținuse ocupat timp de mai multe ore. Locuitorii ținutului, înfricoșați de cele ce văzuseră, l-au rugat să plece din ținutul lor. Se întorsese la Cafarnaum, printre ai săi, care acum se strângeau entuziaști în jurul său. Îndepărtându-se de mulțime, se apropie de el un om, un conducător al comunității ebraice (sinagogii) din acel loc, cu numele de Iair. Numele este deja un augur, pentru că în limba aramaică «Jair» înseamnă «Iahweh învie». Este un tată disperat care se aruncă la picioarele lui Isus și îl roagă să meargă imediat la el acasă pentru că fiica lui este pe moarte. Îi cere să meargă și să-și pună mâinile asupra ei, un gesto care însemna capacitatea de a transmite puterea sa tămăduitoare. Isus acceptă să-l urmeze, însă mulțimea nu-l lasă și îl înconjoară.

În acest moment apare în mulțime o femeie care suferă de hemoragie. Nu are curajul de a-i expune condiția ei, fie de rușine fie de frică. Fluxul de sânge uterin o face impură, la fel ca pe o leproasă, care agravează prin faptul că impuritatea sa poate contagia orice lucru pe care-l atinge. Fusese consultată de mulți medici, care au sărăcit-o; boala ei devenise deja cronică. Poate fi imaginată drama ei interioară: aceea de a se simți exclusă din orice raport social și religios, în voia unei scrupulozități care o făcea să se simtă vinovată că orice gest religios pe care-l făcea era contagios. Încearcă să se apropie de Isus prin spate, pe neobservate, și să-i atingă cel puțin poala hainei, cu convingerea că numai astfel va reuși să se vindece. Atinge și este vindecată. Crede că a scăpat așa, însă Isus își dă seama imediat de puterea vindecătoare care a ieșit din el și întreabă: «cine m-a atins?»  Pentru discipoli întrebarea pare a fi una absurdă, în mulțimea care se îmbulzea și în care toți erau prinși, însă el știe ce spune. Se întoarce și o caută cu privirea pe femeia care, copleșită de rușine, i se aruncă la picioare cerându-i iertare și mulțumindu-i. Cu o mare discreție, fără a o umili, Isus o întărește cu afecțiune: «Fiică, credința ta te-a mântuit». Nimeni dintre cei prezenți nu înțelege ce s-a întâmplat între cei doi. Discreția și delicatețea lui Isus învăluie o situație jenantă a femeii.  

După această întrerupere forțată, Isus își continuă drumul împreună cu Iair care, chiar în acel moment, primește vestea morții fiicei sale. Isus aude și, îndreptându-se spre acel tată distrus de durere, încearcă să-l asigure și să-l consoleze: «Nu te teme, crede numai!». În anumite cazuri nu ajută multe cuvinte, contează apropierea și participarea. Isus îl însoțește cu afecțiune până acasă, acolo unde găsește obișnuita frământare a mulțimii care plângea de durere. Încearcă să-i asigure și pe cei prezenți: «Copila n-a murit, ci doarme». Îl iau în râs, deoarece consideră moartea ca fiind sfârșitul ireparabil a toate. Fiul lui Dumnezeu are o idee diferită despre moarte: este un somn în așteptarea unei retreziri prin înviere. Și va demonstra aceasta peste puțin. Creștinii vor numi locurile lor de înmormântare «cimitir» (koimetèrioi), adică «dormitoare». În acest moment, însă, nimeni nu îl crede.

În fața acelui zid de scepticism, Isus reacționează alungându-i afară pe toți din casă. Îi oprește doar pe tatăl, pe mama fetiței și pe trei dintre discipolii săi: Petru, Iacob și Ioan. Împreună cu ei intră în camera copilei care zace fără suflare. Sunt singurii martori ai minunii uimitoare care începe să se împlinească. Isus se apleacă spre rogojina unde este depusă copila, o prinde de mână și îi strigă în limba aramaică: «talita kumi», adică: «fetiță, scoală-te». Este strigătul creatorului vieții. El va răsuna cu putere la Naim, în fața sicriului unui tânăr care era dus la cimitir (Lc 7,14) și în fața mormântului prietenului Lazăr din Betania (In 11,43). Cu toții îl vom auzi, ca sunetul puternic al trompetei din ultima zi (Mt 24,31). Printr-un gest final de delicatețe și de iubire, Isus îi invită pe părinți să-i dea fetei de mâncare, slăbită din cauza bolii îndelungate. Acel Fiu al lui Dumnezeu nu încetează niciodată să uimească! Prezent mereu pe puntea bărcii noastre mereu în pericol, căutându-ne privirea rușinoasă și cerșetoare, ne invită să înviem din abisurile noastre de moarte, să nu disperăm niciodată pentru că nimic nu este imposibil la Dumnezeu.