Refuzul și urmarea: Isus semn de contradicție
În acel timp, când s-au împlinit zilele înălţării sale, Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim şi a trimis soli înaintea sa. Şi mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i consume?”. Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. Şi au mers într-un alt sat. În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. Altuia i-a spus: „Urmează-mă!”. Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!”. Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!”. Un altul i-a zis: „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea!”. Dar Isus i-a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.(Lc 9,51-62).
——————————————–
Bătrânul Simeon pronunțase solemn această profeție despre Isus în templu: «El este aici spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca semn de contradicție ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi” (Lc 2,34-35). Este ceea ce s-a întâmplat de nenumărate ori în viața lui Isus. A fost urât și iubit la fel de mult, a fost respins și căutat, persecutat și urmat. A fost un adevărat semn de contradicție, care i-a obligat pe dușmani, dar și pe prieteni, să iasă la vedere, să se declare pentru sau împotriva lui. Este un criteriu valabil pentru toate timpurile. Motivațiile sunt uneori raționale, alteori emoționale, iar alteori rezultatul unor prejudecăți. În fața lui Isus nu se poate rămâne indiferent.
Evanghelia de astăzi ne prezintă această dublă atitudine contradictorie. Isus merge cu hotărâre spre Ierusalim, în ultima sa călătorie, care îl va conduce la patimă și la moarte. Luca, imitând stilul lui Ioan, numește viitorul Paște al învierii din morți «înălțare», deoarece marchează trecerea din această lume la Tatăl. El face această ultimă călătorie în mod conștient, cu decizie și cu determinare. Pentru pelerinajul său alege cea mai scurtă rută, cea care traversează Samaria. Un grup destul de mare de discipoli nu poate trece neobservat și are nevoie de o anumită organizare logistică. Așa că Isus trimite niște mesageri înainte, ca să pregătească găzduirea pentru noapte și refacerea proviziilor. În acest moment are loc refuzul de a-i primi și oferi găzduire din partea locuitorilor unui sat samaritean.
Motivul care apare în acest text este dublu: în primul rând exista ostilitate între evrei și samariteni. Din secolul al VIII-lea î.C., o rasă amestecată de evrei și păgâni a trăit în Samaria, populație formată prin deportările de oameni străini aduși acolo de cuceritorii asirieni.
Evreii nu i-au recunoscut niciodată ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu, i-au marginalizat și i-au disprețuit ca niște fii ilegitimi și i-au împiedicat să vină în pelerinaj pentru a se ruga în Templul din Ierusalim. Drept urmare, în secolul IV, samaritenii și-au construit propriul templu pe Muntele Garizim și au început să-i împiedice pe evreii din Galileea să traverseze țara lor pentru a merge la Ierusalim. De această interdicție s-a lovit și grupul lui Isus cu ucenicii săi. Dar, în culise apare și un motiv teologic: Până și samaritenii nu l-au acceptat pe Mesia vestit de Isus. Nu au acceptat un Mesia atât de uman, slab, care acceptă liber propria sa moarte pentru mântuirea oamenilor.
După acest refuz urât, ucenicii au o reacție instinctivă. Cei doi frați, Iacob și Ioan, se transformă în purtători de cuvânt. Probabil chiar în această situație au primit cei doi porecla de «Boanèrghes» (Mc 3,17), ceea ce în aramaică înseamnă „fiii tunetului”, adică «fulgere». Ei cer foc din cer împotriva acelui sat neospitalier care i-a respins. Atitudinea lui Isus este foarte diferită și este păcat că ucenicii încă nu l-au înțeles. El le reproșează celor doi frați înflăcărați și, potrivit unor versiuni ale vechilor traduceri latine, reproșul a sunat probabil cam așa: «Nu știți din ce spirit sunteți. Pentru că Fiul omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să-i mântuiască». Prin urmare, nicio reacție de condamnare: Isus nu a venit să condamne, ci să mântuiască și nu se contrazice nici măcar în această împrejurare. Episodul nu diminuează stima și dragostea lui Isus față de samariteni, tratați întotdeauna cu respect în Evanghelii (pilda bunului samaritean ar fi suficientă pentru a o confirma).
Alături de refuzul samaritenilor, fragmentul proclamat astăzi prezintă trei exemple de urmare a lui Isus, trei categorii de persoane care îl acceptă pe Isus pe deplin și vor să devină ucenicii săi. Grupul de adepți crește și pregătește următoarea misiune a discipolilor în Galileea. Primul candidat se prezintă spontan, fără a fi invitat de Cristos. În general, inițiativa chemării îi revine lui Isus, care nu pare entuziasmat de această ofertă spontană. Ca atare, încearcă să-l descurajeze pe tânăr, prezentându-i dificultățile cu care se va confrunta. Isus nu-i poate garanta nicio siguranță umană, pentru că el însuși a ales să fie un om fără adăpost, un vagabond, fragil, mereu expus și amenințat. Se compară pe sine cu cele mai instabile și sălbatice animale, cum ar fi vulpile sau păsările. Acestea, cel puțin, au o vizuină sau un cuib. Isus însă nu are o adresă fixă. Nicio iluzie acordată tânărului, care trebuie să știe cu ce se va confrunta.
Al doilea candidat este ales chiar de Isus cu formula obișnuită: «urmează-mă!». Acesta cere o amânare: acasă are un tată bătrân, care are nevoie de îngrijire și asistență. Ca fiu nu se simte în stare de a-l abandona înainte de a muri. La moartea sa, se va simți liber să-l urmeze pe Isus. În plus, el apelează la a patra poruncă, care ne cere să avem grijă de părinți. Isus nu acceptă scuze sau întârzieri. În ierarhia valorilor, lucrul cel mai important și urgent este anunțarea Împărăției, căreia este necesar să sacrificăm chiar și cele mai prețuite afecțiuni și cele mai urgente îndatoriri umane, cu prețul unor rupturi dureroase (Lc 12, 51-53; 14, 26). Acestea sunt cerințele stricte și inevitabile ale Evangheliei, care nu permite compromisuri. Al treilea chemat solicită o scurtă întârziere pentru a-și saluta rudele și prietenii. Conveniența socială o cere. Nu se poate rupe nicio legătură fără a explica și a motiva. Aceasta implică cel puțin o cină de rămas bun. Chiar și acel profet sever Ilie i-a permis acest lucru discipolului său Elizeu. Isus este însă mai exigent decât Ilie, pentru că ceea ce cere este mai înalt și mai urgent.
Dorința tânărului, deși legitimă, ascunde o anumită nostalgie și un anumit regret pentru ceea ce urmează să părăsească, de aceea Isus comentează: «Cine pune mâna pe plug și se întoarce nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu». Urmarea lui Cristos cere o decizie clară și definitivă, fără nostalgie și fără regret. Un fermier nu-și poate trasa brazda privind înapoi, el trebuie să privească înainte. Și este caracteristic fiecărui ucenic al lui Isus de a privi înainte. Paul a înțeles bine: «Uit cele din urma mea și mă avânt către cele dinainte, urmăresc scopul, răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus» (Fil 3,13).
