DUMINICA a XII-a DE PESTE AN

Admiraţia şi recunoştinţa aceluia care se simte salvat

În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, Isus le-a spus ucenicilor săi: „Să trecem pe ţărmul celălalt!” Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: „Potoleşte-te! Taci!” Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: „Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?” (Mc 4,35-41).

                                   ___________________________________________

Există momente în viaţă când ne simţim neputincioşi în faţa unui pericol iminent. Experimentăm atunci toată limita noastră umană şi ne copleşeşte un mare sentiment de anxietate. Am vrea să strigăm după ajutor la cei ce ne sunt aproape, însă nimeni nu ne poate ajuta; deseori suntem singuri în purtarea săracei noastre umanităţi, cu toate că mulţi ne-am urcat în aceeaşi barcă fragilă a vieţii. Atunci strigătul nostru de implorare poate avea o singură direcţie, aceea către  Dumnezeu. Doar el ne poate ajuta, deoarece este singurul Domn al lumii şi al istoriei, acela care trăieşte împreună cu noi navigarea dificilă prin istorie. Prezenţa sa la bord ne oferă siguranţă şi speranţă pentru a înfrunta oboseala fiecărei zile. Dacă trăim din credinţă, simţim că Domnul este cu noi şi că nu ne poate neglija. Isus ne-a învăţat să-l chemăm «tată»: «Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?» (Mt 7,11). Isus a dat asigurarea că: «Eu voi fi cu voi până la sfârşitul lumii». Cu această certitudine evanghelia citită azi devine extrem de actuală.

Ne-am mutat pe ţărmul Lacului Genezaret, acolo unde Isus, aşezat pe partea dinapoi a unei bărci aflată pe mare, vorbeşte mulţimii care stătea în faţa lui pe uscat (Mc 4,1). Acel podium aflat pe mare îi permitea ca să fie văzut şi auzit de toţi. Briza care sufla dinspre mare făcea ca vocea sa clară să fie dusă până la ultimele locuri din acel amfiteatru uman. Atenţia acordată este maximă, pentru că Isus vorbeşte în parabole, adică foloseşte şi interpretează întâmplări şi imagini cunoscute şi trăite de toţi. Cateheza sa este una narativă concretă, care încântă mulţimile. Învăţătura sa, vocea sa calmă şi vivace, autoritatea sa atrage mulţimea care îl ascultă toată ziua. Acest lucru trebuia să se fi întâmplat în acea zi, pentru că seara lumea era încă acolo şi nu se decidea să plece acasă. Marcu încheie spunând că El «cu multe astfel de parabole le vestea cuvântul după cum puteau să asculte». Dar seara de acum se lasă şi Isus este obosit după o întreagă zi în care a predicat; de aceea, îi invită pe discipoli, care sunt cu el în barcă, să treacă pe ţărmul celălalt.

În spatele acestei descrieri schematice ale evanghelistului, se percepe marea oboseală a lui Isus, care nu mai are puterea nici să se mai mişte, de aceea «l-au luat aşa cum era în barcă». Practic l-au luat pe sus, până la a-l lăsa să se culce în interiorul bărcii, în partea din spate, acolo de unde vorbise multe ore la rând. Semnul evident al acelei extreme oboseli, pe care din fericire Isus nu o ascunde în manieră stoică, este somnul profund şi greu în care cade imediat. Abia reuşesc să-i pună o pernă sub cap, că a adormit deja. După această introducerea a locului, relatarea este alcătuită din patru momente: situaţia de pericol care se creează, cererea de ajutor, mustrarea vântului şi al mării, mustrarea pentru puţina credinţă. 

Imediat ce barca lui Petru şi celelalte bărci au înaintat în larg, a coborât noaptea şi s-a dezlănţuit un vânt puternic. Limbajul evanghelistului pare să facă aluzie la furtuna care a lovit nava în care se îmbarcase profetul Iona, care dormea liniştit pe punte, fără a vedea ce se întâmpla în jurul lui (Iona 1,4 ş.u.). Aluzia vrea să indice doar că «iată aici unul mai mare decât Iona» (Mt 12,41). În memoria apostolilor şi a cititorilor evrei, se trezea spontan amintirea trecerii mării conduşi de Moise în exod (Ex 14,15-22). La fel ca în cazul nostru, era strigătul disperat de teamă, era intervenţia minunată a lui Moise, întunericul nopţii luminat de prezenţa lui Dumnezeu şi vântul puternic care a împărţit apele pentru ca Israel să fie salvat. În persoana discipolilor adunaţi în barcă se afla acum noul Israel al lui Dumnezeu, pe care Isus îi însoţea în trecerea mării, învingând puterile dezlănţuite ale răului. Pentru evreu, marea ce nu putea fi guvernată era semnul puterilor demonice pe care numai Dumnezeu ştie să le învingă (Ps 65,8; 89,10).

Marea cea mică a Galileei încerca să răstoarne barca lui Petru cu furia sa. Apa a intrat în barcă şi o umplea. Ar fi fost sfârşitul. Pescarii experţi sunt disperaţi, nu ştiu ce să mai facă, iar Isus, deşi era stropit de apă şi atins de valuri, doarme liniştit pe pernă, ignorând pericolul. Lipsiţi de resurse, discipolii îl scutură cu putere şi îl trezesc, strigându-i cu putere frica lor: «Nu-ţi pasă că pierim?». Frica îi opreşte să mai gândească. Se gândesc doar la ei înşişi, fără a ţine seama că destinul lor este legat de cel al Domnului, că este cu ei în barcă şi astfel împărtăşeşte soarta lor. Cel care a ordonat acea trecere poate gândi să se salveze singur, trimiţându-i pe apa sâmbetei pe tovarăşii săi de călătorie, iubiţi şi aleşi de el?

Isus, trezit atât de brusc, nu pierde vremea în discuţii polemice: cu vocea puternică a lui Dumnezeu creatorul ceartă forţele dezlănţuite precum vizitiul care-şi ceartă caii înfuriaţi; altădată îi certase pe diavoli care-l distrugeau pe om. Vântul şi marea, asemenea căţeluşilor, ascultă vocea Domnului lor. Pască am auzi din nou cântarea din psalmul 107,29: «a liniştit furtuna şi valurile s-au potolit». Succesul este imediat: furia înfricoşătoare a elementelor din natura dezlănţuită este înlocuită cu tăcerea, calmul şi adierea de vânt. În inima discipolilor agitată de frică intră mirarea şi surprinderea. Descoperă în maestrul lor gloria plină de putere a lui Dumnezeu, stăpânul creaţiei. Ca buni evrei, poate repetaseră în inima lor cântarea din pelerinajele lor făcute la Ierusalim: «Glasul Domnului este peste ape, Dumnezeul slavei tună; Domnul este peste apele multe. În lăcaşul său sfânt, toţi îi cântă gloria!» (Ps 29,3.9).

Sunt încă acolo, buimăciţi şi surprinşi pentru minunile pe care le-au văzut, aproape că nu-şi cred ochilor atunci când Isus îi retrezeşte cu reproşul său binevoitor: «De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?». Abia atunci şi-au dat seama pe deplin de cele întâmplate, şi se întrebau: «Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?». Teama, bucuria, mirarea se dezlănţuie acum în mica lor mare interioară. Au fost atinşi de misterul lui Dumnezeu, iar acum frica faţă de el îi cuprinde cu delicateţe. Este posibil ca Dumnezeu să fie atât de aproape încât să te ia în braţe şi să te poarte în siguranţă? Descoperirea lui nu are niciodată sfârşit, deoarece mereu ne surprinde cu noutatea sa. În momentele mai dificile, atunci când strigăm temerile noastre şi îi spunem lui Dumnezeu: «unde eşti?», şi noi ar trebui să auzim vocea sa care ne repetă: «De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?».

Aici stă toată problema: nu avem întotdeauna suficientă credinţă pentru a şti să trăim ca creştini, cu seninătate şi cu speranţă. Terminăm mereu prin a dubita de Dumnezeu. Putem nota faptul că Isus nu insistă prea mult în a le face reproşuri discipolilor. Ştia cum sunt făcuţi; plămada umană creată de Dumnezeu este cretă friabilă. Poate chiar le-a spus acele cuvinte de reproş prietenesc având surâsul pe buze, amuzându-se să constate că acei bărbaţi în toată firea s-ar fi transformat pe neaşteptate în copii fricoşi. Cum să nu iubeşti un astfel de Dumnezeu? Paul spunea cu glas tare romanilor: « Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? Nimic nu ne poate despărţi, nici în cer, nici pe pământ, de iubirea lui Dumnezeu» (Rom 8,31). 

Să încercăm să-i dăm crezare!