În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, Isus le-a spus ucenicilor săi: „Să trecem pe ţărmul celălalt!” Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: „Potoleşte-te! Taci!” Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: „Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?” (Mc 4,35-41).
—————————-
„Să trecem pe ţărmul celălalt”.
„A traversa un râu”, „a merge dincolo de” este o acţiune evocativă prezentă în toată Biblia care indică schimbarea , saltul de calitate, momentele cruciale ale vieţii personale şi sociale. Paştele, inima întregii istorii a mântuirii, a fost trecerea unei mări pentru a ieşi din ţara opresiunii şi a se îndrepta spe locul libertăţii. Viaţa umană începe cu o traversare, ieşirea din sânul matern, mergând dincolo de lichidul amniotic şi venind la lumină; tot la fel va fi cu trecerea de la sfârşitul copilăriei la perioada preocupărilor adolescentine: alegerea pentru viaţa de căsătorie sau viaţa consacrată. În orice caz, este vorba despre o ieşire din zona de confort paternă pentru a deveni autonomi. Mai târziu va fi trecerea la etapa maturităţii, la vârsta bătrâneţii, şi în cele din urmă trecerea finală spre Cer prin vadul morţii.
Şi nu doar acestea. A iubi pe cineva presupune un „a merge dincolo de” propria persoană, o coborâre de pe piedestalul „eu”-lui personal şi o trecere a pragului singurătăţii, un prag ce va trebui trecut de multe ori, schimbarea unei atitudini, depăşirea unei rău obicei, iertarea unei nedreptăţi, acceptarea cu umilinţă a unei erori. Toate aceste schimbări pot fi dificile, dureroase.
Omului îi este frică de schimbare, şi totuşi îşi doreşte foarte mult să o facă, deseori pentru a se simţi viu, pentru a nu stagna. Într-un anumit sens, se poate spune că cine nu ştie să se schimbe, nu ştie să trăiască…
Dar în ziua în care dorim să facem schimbarea, în timpul trecerii descoperim că în mijlocul mării este o furtună. Aceasta este realitatea lucrurilor: viaţa nu vrea să ne permită cu uşurinţă o trecere, nimeni nu este liber prin natura sa, ci fiecare este chemat să înveţe arta eliberării, dar se simte singur, i se pare că Isus doarme, dar la un moment dat descoperim că adevăratele treceri ne cer mai mult decât ceea ce suntem; ni se pare că vom muri, iar atunci în sfârşit vom cere ajutor, vom cere ca Dumnezeu să intre în viaţa noastră. „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”. Este rugăciunea care se naşte din experienţa propriei insuficienţe şi din perceperea tragică a fragilităţii noastre. În sfârşit. Până acum continuam să vâslim ca şi cum am fi putut-o face singuri.
Nu, avem nevoie de ajutor, ne trebuie un salvator… unul care să fie mai puternic decât vântul şi decât apele ameninţătoare…
„De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?”. Este adevărat, ne este frică, nu avem încă credinţă, continuăm să ne descurcăm singuri şi cerem ajutor doar atunci când suntem disperaţi.
Multă lume spune: nu este frumos ca eu să cer ajutor doar atunci când am nevoie. Ce prostie! Desigur că ceri ajutor doar atunci când ai nevoie. Ceea ce nu este bine e faptul că te gândeşti uneori că nu ai nevoie.
Trăirea vieţii are nevoie de cererea acelui ajutor, altfel ne vom trăi viaţa vâslind cu suferinţă. Fiecare adevărată trecere din viaţă are nevoie de ceva în plus, acel ceva fiind credinţa, şi presupune alungarea fricii. Aici este diferenţa dintre mediocru şi sublim: a gândi că reuşim de unii singuri în propria misiune de tată, prieten, frate sau preot, înseamnă că vrem să realizăm doar nişte miniscule şi urâte copii ale adevăratelor treceri spre viaţa măreaţă.
Cum să înfrunţi viaţa fără ajutorul Celui pe care până şi marea şi vântul îl ascultă? Suntem în fiecare zi în mijlocul mării şi a vânturilor potrivnice, iar naufragiul nu este atât de departe noi, cel puţin cel al mediocrităţii.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
