DUMINICA A XII-A DE PESTE AN

Adevărata identitate a lui Cristos și a creștinului

În acel timp, pe când era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el, Isus i-a întrebat, zicând: „Cine spun mulțimile că sunt eu ?”. Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul», alții «Ilie», iar alții că «a înviat unul dintre profeții cei vechi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneți că sunt?”. Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!”. Dar el le-a interzis cu strictețe să spună aceasta cuiva,  zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și de cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie”. Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva.

 (Lc 9,18-24).

                                      ————————————————-

Profesiunea de credință a lui Petru este plasată de Marcu la centrul evangheliei sale și situată în afara granițelor Palestinei, în Cezareea lui Filip. Este precum începutul unei călătorii de credință pentru a descoperi adevărata identitate a lui Isus Mesia, Slujitorul suferind, Fiul lui Dumnezeu. Luca, în schimb, nu localizează episodul și îi lărgește astfel orizontul, dându-i valabilitate în orice moment și în orice loc. Toți cititorii sunt chemați să dea un răspuns la o întrebare care îi privește îndeaproape. Luca îl așează la sfârșitul unei serii de minuni făcute de Isus în Galileea, după misiunea celor Doisprezece care au vorbit despre el oamenilor din satele unde au fost trimiși și după înmulțirea uimitoare a pâinilor și a peștilor pentru o mulțime de cinci mii de oameni (cc. 8-9). Suficient material, așadar, pentru a reflecta și a răspunde conștient la întrebarea pe care Isus o pune. Este o etapă decisivă în călătoria de credință a discipolilor în urmarea lui Isus, care deja a decis să se îndrepte spre Ierusalim (9,51), locul Paștelui și al revelației definitive. Că este un moment important ne-o arată și rugăciunea solitară a lui Cristos care precede întrebările. Luca îl prezintă pe Isus în rugăciune ori de câte ori este pe cale să întreprindă o acțiune importantă și semnificativă. L-a prezentat în rugăciune la Iordan după botezul lui Ioan și înainte de deschiderea cerurilor (3,21); l-a descris în rugăciune solitară când era pe punctul de a-i alege cei Doisprezece apostoli din grupul mai mare de discipoli (6,12); l-a descris în rugăciune pe Tabor în momentul transfigurării sale luminoase (9,29); l-a prezentat în rugăciune în apropiere de Ierusalim, înainte de a-i învăța pe discipolii săi să se roage într-un mod creștin (11,1); într-un mod decisiv, va menționa rugăciunea intensă din Ghetsemani înainte de a începe pătimirea sa (22,41-46) și pe cruce înainte de a-și încredința sufletul Tatălui (23,34.46).

În cazul nostru, rugăciunea lui Isus, care precede profesiunea lui Petru, este o garanție a credinței noastre mereu în căutare și mereu ispitită de lumea necredincioasă și indiferentă care ne înconjoară. Isus o va spune lui Petru în timpul ultimei cine: « Simon, Simon, iată, Satana a căutat să vă semene ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu piară credința ta» (22,31). Întrebarea inițială a discuției scurte propuse de Isus discipolilor săi se referă în primul rând la opinia mulțimilor care îl urmează și care au văzut minunile sale. Răspunsurile sunt aceleași pe care Irod Antipa le-a primit când a căutat în mod informal să obține răspunsuri la propriile sale întrebări (9,7s). Oamenii îl identifică pe Isus cu Botezătorul înviat, cu Ilie care trebuie să vină să-l anunțe pe Mesia sau cu un profet din vechime reîntors în poporul său. Toate sunt figuri cunoscute dincolo de care oamenii nu pot merge. Dar scopul lui Isus a fost să afle convingerea pe care discipolii săi și-au făcut-o, și de aceea întreabă într-un mod mai personal: «Dar voi cine spuneți că sunt eu? ». Este o întrebare care traversează secolele pentru a ajunge în zilele noastre, pentru că acel „voi” este astăzi „noi”. Nimeni nu se poate ascunde. Este vorba despre credința noastră personală.

Petru dă un răspuns încă incomplet, dar care dezvăluie misterul: „Cristosul lui Dumnezeu”. Este în antiteză cu cel a mulțimii și merge dincolo de un Mesia doar profet. Seamănă îndeaproape cu indicația pe care Duhul Sfânt a dat-o bătrânului Simeon; el nu ar fi văzut moartea fără să-l fi văzut mai întâi pe «Cristosul Domnului» (2,26). Ideea oscilează între un Mesia promis de Dumnezeu și unul care îndeplinește planul lui Dumnezeu. Aici e nevoie de câteva precizări. Îngerul Gabriel i-a anunțat deja Mariei că «va fi mare și numit Fiul Celui Preaînalt», «va fi sfânt și va fi numit Fiul lui Dumnezeu» (1,32.35). Pe câmpul Betleemului probabil același înger a vestit păstorilor: «S-a născut pentru voi un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (2,11).  Înțelesul acestei mărturisiri va fi clarificat ulterior, pe Tabor, unde vocea Tatălui va explica celor trei apostoli, spectatori privilegiați ai transfigurării: «Acesta este Fiul meu, cel ales» (9,35).

Acum, însă, Isus vrea să clarifice un aspect absolut nou și scandalos al personalității sale de Mesia. El poruncește lui Petru și discipolilor săi să nu spună în jurul său că este Mesia, deoarece titlul avea rezonanțe politice și naționaliste periculoase și ar fi fost înțeles greșit. Mai ales romanii ar fi ciulit imediat urechile, pregătiți să intervină în forță. Aceștia ar fi întrerupt activitatea lui Isus cu promptitudine, dacă ar fi văzut crescând un entuziasm popular ușor de aprins în Galileea, unde erau deja activi zeloţii răzvrătitori.

Dar, mai presus de toate, Isus voia să specifice tipul de mesianism pe care venise să-l realizeze, foarte departe de așteptările triumfaliste ale compatrioților săi. Pentru a nu crea iluzii periculoase, el a adoptat pentru sine titlul de «Fiu al omului».

Titlul era atribuit când unei figuri de om printre oameni, așa cum se vede în multe pagini ale Bibliei, când unui profet, așa cum se vede în Ezechiel, un om interpelat de Dumnezeu (Ez 2,10) când unei ființe divine glorificate care apărea pe norii cerului, așa cum a descris-o profetul Daniel (Dn 7,13s). Cu aceste trei semnificații îmbinate a folosit Isus acest titlu pentru a se indica pe sine, mai ales pentru a vorbi despre patima și moartea sa.

Exact despre asta este vorba atunci când Isus spune că «Fiul omului trebuie să sufere foarte mult, să fie refuzat, să fie ucis și să învie a treia zi». Verbul respectiv: «trebuie» (a trebui) indică aici planul mântuitor al lui Dumnezeu descoperit în Scripturi, așa cum va explica Cel Înviat în ziua de Paști (24, 26.44). Acesta garantează prezența Tatălui la moartea umană absurdă și scandaloasă a lui Isus, o moarte care ar tinde să excludă această prezență. Este cea mai mare noutate de care trebuie să ținem cont atunci când descriem personalitatea lui Mesia mărturisit de Petru, o descriere care constituie portretul pascal cel mai adevărat și mai complet al lui Isus. Patima, moartea și învierea îl fac pe Cristos Mântuitorul lumii. În acest portret pascal ar trebui să se oglindească fiecare credincios. Este semnul identității adevărate, pentru că a-l urma pe Isus înseamnă pentru discipol «a renunța la sine și a-și lua crucea în fiecare zi».

Este o identitate care se opune oricărei religiozități confortabile, deoarece necesită renunțarea la tot felul de egoisme și avantaje personale și la orice calcul în propriul interes; înseamnă a accepta crucea zilnică a oboselii și a suferinței, pentru a fi purtată cu credință și răbdare, în perspectiva unei vieți fericite nesfârșite, în casa lui Dumnezeu.