În vremea aceea, Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui”.
Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat puterea asupra duhurilor necurate, ca să le alunge, si să vindece orice boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt: cel dintâi Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Canaaneul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. Isus i-a trimis pe aceşti doisprezece poruncindu-le: Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor. Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Mergând predicaţi: „S-a apropiat împărăţia cerurilor”. Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli. În dar aţi primit, în dar să daţi. (Mt 9, 36-10,8)
—————————–
După toate revendicările de autonomie pe care le-am solicitat în ultimele secole, mai trebuie oare să ne mirăm cum de Isus ne priveşte cu milă atunci când ne vede ca pe nişte oi fără păstor, noi, cei care i-am refuzat pe păstori în mod ideologic, existenţial şi social.
Dar haideţi să recunoaştem că oile sunt animale puţin ciudate şi au nevoie de păstor, iar din acest punct de vedere sunt foarte asemănătoare omului: au nevoie de cineva care să le conducă la izvorul vieţii, altfel se prăpădesc. Este nevoie de lucrători pentru secerişul uman, este nevoie să se indice drumul vieţii şi să fie duşi la „păscut” bărbaţii şi femeile acestei generaţii care au o frumuseţe latentă şi necunoscută, dar care nu au fost îndrumaţi spre izvoarele vieţii. Câţi tineri nu au mers înainte la întâmplare, irosindu-şi capacităţile lor…
Dar deseori cei rătăciţi suntem chiar noi.
De atâtea ori ne-am făcut iluzii că putem să renunţăm la păstor, iar într-un final, epuizaţi, am obosit, asemenea persoanelor pe care Isus le are în faţă şi de care i se face milă. De atâtea ori oboseala noastră este rezultatul încăpăţânării de a ne urma ideile, de a absolutiza proiectele noastre şi de a construi o viaţă conformă gândurilor noastre meschine.
Apoi constatăm că tinerii noştri se agaţă ca nişte ciulini de modele de viaţă cel puţin dubioase, dar propuse de societate cu neruşinare şi fără reţinere. Păstorii acestei generaţii nu sunt modele de viaţă, ci de moarte, nu de creativitate, ci de distrugere, nu sunt modele paterne, ci infantile.
A fi păstor este ceva, a fi complice este altceva; cine te educă încurajându-te să faci cum îţi place nu este un păstor: este un iresponsabil.
Totuşi ceva ni se pare ciudat: oare de ce Isus le interzice discipolilor săi să se adreseze celor care nu fac parte din casa lui Israel? Biserica din primul secol prin intermediul acestui text ne aminteşte nouă, cei care credem că facem parte din „casa Domnului”, că suntem primii ce trebuie să fim evanghelizaţi, da, noi creştinii; dacă dorim să „ducem la păscut” o nouă generaţie, trebuie ca înainte de toate să ne lăsăm noi conduşi la păscut, acceptând să fim oile ce trebuie să-l urmeze pe păstorul cel bun, pe Cristos. Trebuie să ne lăsăm conduşi pentru a şti să conducem, să-l ascultăm pe Cristos pentru a arăta cât de frumoasă este ascultarea faţă de Cristos. Înainte de toate trebuie „să fim” noi, iar apoi putem să-i învăţăm şi pe alţii „să fie”.
Prima lectură proclamă istoria de salvare pe care Israel o păstra în memoria sa colectivă, o memorie care se face prezentă cu puţin timp înainte de a primi decalogul. Baza ascultării sale este ascultarea şi mulţumirea.
Şi noi ne amintim că ne-am simţit purtaţi pe aripi de vultur atunci când ne-am încredinţat lui Dumnezeu. Deseori avem nevoie să ne amintim cât este de frumos să ne lăsăm conduşi de Domnul Isus Cristos şi să ne întoarcem la comportamentul oilor care se lasă conduse de Bunul Păstor.
(Comentariu de Don Fabio Rosini)
