Prezenţa misterioasă a lui Dumnezeu printre noi
În vremea aceea Isus spunea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”. Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului pot locui la umbra lui”. Şi cu multe astfel de parabole le vestea cuvântul după cum puteau să asculte. Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte. (Mc 4,26-34)
_____________________________________________
Atunci când se întâmplă ceva dureros, multă lume se întreabă: «Unde este Dumnezeu? De ce permite aceste lucruri?». Noi îl alungăm în mod sistematic pe Dumnezeu din viaţa noastră şi din societatea noastră, iar apoi, în momentele mai dificile ne întrebăm unde a plecat. Îi revendicăm prezenţa după ce ne-am lipsit de el, spunând că nu avem nevoie de el. Suntem norocoşi pentru că Dumnezeu nu abandonează lumea pe care a creat-o cu multă iubire. Isus ne-a asigurat că va rămâne cu noi până la sfârşitul lumii (Mt 28,20). Noi ne facem iluzii că-l dăm afară din casă pe Dumnezeu, însă el intră cu îndărătnicie pe fereastră, deoarece fără el nu am putea supravieţui. Dacă există încă în lume binele (şi este încă mult) este deoarece el ni l-a semănat şi îl cultivă în tăcere, fără a ne da seama. Este adevărat că binele nu face gălăgie precum răul: face mai multă gălăgie un copac care cade decât o întreagă pădure care creşte. Aceasta este marea învăţătură a evangheliei de astăzi.
Isus, pentru a vesti acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu (Împărăţia sa) venită în lume cu prezenţa şi opera sa, se foloseşte de parabole. Foloseşte limbajul simplu al imaginilor pentru a se face înţeles oamenilor care erau aproape analfabeţi şi evitau raţionamentele complicate. Prelua imaginile sale din experienţa pe care toţi o făceau, pentru ca ei să-l descopere pe Dumnezeu în viaţa concretă de fiecare zi, şi să nu-l simtă pe Dumnezeu ca fiind îndepărtat şi inaccesibil. Evanghelia ne prezintă astăzi două mici parabole având ca temă sămânţa care este aruncată în pământ, acolo ea moare şi acolo creşte într-un mod tăcut şi neaşteptat.
Prima parabolă este cea a bobului de grâu care creşte şi se dezvoltă singur, în mod spontan, până la seceriş. Pentru agricultorii din acea vreme, naşterea şi creşterea copacilor şi a grâului erau un miracol viu, ce nu a fost negat niciodată. Dumnezeu era cel care făcea ca grâul să se nască, să crească şi să se maturizeze, aducând pâinea pe mesele lor. Nu le vorbea despre legile naturii, pe care nu le cunoşteau, ci de providenţa divină care intervenea de fiecare dată în mod direct asupra culturilor lor. Isus recurgea la această experienţă elementară pentru a spune că Dumnezeu acţionează pe plan spiritual aşa cum natura acţionează pe cel agricol. Sămânţa pe care agricultorul o seamănă are o puternică vitalitate interioară care îi permite să se dezvolte în mod autonom odată ce a fost pus în pământ. Agricultorul nu poate interveni ca să accelereze sau să modifice acest proces spontan. Trebuie să aştepte răbdător ca natura să-şi urmeze cursul: «fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum». Istoria unei seminţe care creşte este una autonomă, spontană, de neoprit.
La fel este cu prezenţa şi acţiunea puternică a lui Dumnezeu în lume, ceea ne Isus numeşte «Împărăţia lui Dumnezeu». Dumnezeu acţionează în istoria noastră umană în mod autonom, misterios, invizibil. Are nevoie de colaborarea umană doar la început, în faza semănatului, atunci când misionarii vestesc Evanghelia sa lumii. În aceasta constă importanţa şi responsabilitatea agricultorului care, în cazul nostru, este vestitorul cuvântului care aruncă sămânţa lui Dumnezeu. Din acel moment Dumnezeu, care a avut nevoie de om, acţionează în mod autonom, independent şi misterios. Într-o zi, Isus a trebuit să răspundă cererii adresate de către farisei, care-l întrebau: «Când va veni împărăţia lui Dumnezeu?». Isus le-a replicat: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil. Nici nu poţi spune: «Iat-o aici!» sau: «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru» (Lc 17,20 ş.u.). Putea să adauge, ca în parabola noastră: «creşte asemenea grâului de pe câmp», după cele trei faze succesive descrise aici: paiul, spicul, bobul de grâu matur. Dumnezeu nu a uitat de noi, nu am reuşit să-l alungăm din lume şi, din fericire, nu vom reuşi niciodată.
Parabola relatată de Isus devine o invitaţie urgentă de a avea încredere şi de a şti să aşteptăm cu răbdare asemenea agricultorului. Suntem în timpul creşterii lente, dar de neoprit, al sămânţei aruncate de Isus, de apostoli, de misionarii creştini. Suntem în timpul Bisericii, expusă miilor de pericole şi capcane, precum barca ce este lovită de vânt, precum un câmp chinuit de vânturi şi furtuni. Chiar am putea ignora câmpul în care creşte grâul, însă aceasta nu împiedică faptul că pâinea ajunge pe mesele noastre. Providenţa divină nu ne lasă să ne facem de cap, ea continuă să vegheze şi să acţioneze asupra noastră chiar şi atunci când o ignorăm sau o refuzăm. Dumnezeu este printre noi, invizibil însă mereu prezent, într-o tăcere misterioasă, însă activ şi preocupat pentru noi.
După ce a semănat, agricultorul intervine în câmpul său în momentul secerişului şi în cel al culesului. Isus a venit, a semănat împreună cu Biserica sa; va veni pentru a doua oară la sfârşitul timpurilor pentru a-i culege pe cei aleşi în grânarul său. A vestit acest lucru în parabola neghinei şi în cea a năvodului (Mt 13,30. 49 ş.u.). Nimeni nu ştie când aceasta va fi, timpul lui Dumnezeu nu este timpul nostru. Despre acest lucru punea în gardă deja profetul Isaia cu şapte secole înainte de Isus: «Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cât de înalte sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înalte sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre. Căci aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine fără rezultate» (Is 55,8-11). Dumnezeu nu se dezminte. El lucrează printre noi în mod tăcut şi misterios, însă ne aşteaptă pe toţi la darea de seamă finală. Lumea este ca un mare supermarket, unde cu toţii se mişcă în mod liber şi cumpără, însă la sfârşit toţi trebuie să treacă pe la casa de plată.
Cea de-a doua parabolă este mult mai scurtă şi sintetică, ea insistă mai mult asupra forţei pe care o are bobul semănat. Este vorba despre mica sămânţă de muştar, proverbial pentru micimea ei: «Este mai mic decât toate seminţele de pe pământ», este mai mic decât un purice şi poate trece neobservată. Cu toate acestea are o vitalitate extraordinară. Chiar dacă ea cade pe marginea drumului, devine un copăcel şi, în jurul Lacului Genezaret, acolo unde Isus vorbeşte, atinge chiar şi trei metri înălţime. Poate că îl şi arăta cu degetul ascultătorilor săi în timp ce le vorbea. Ar fi trebuit să apară ca un adevărat paradox al dezvoltării. La fel era şi pentru împărăţie. Dumnezeu a sădit deja domnia sa în lume într-un mod absolut modest, fără a ieşi prea mult în evidenţă. O realitate mică la începuturi, sădită de Isus pe pământ prin predicarea şi acţiunea sa mântuitoare, iar apoi prin pătimirea şi moartea sa, însă destinată să se mărească într-un mod neaşteptat şi surprinzător. Nu se poate imagina un copac privind sămânţa, sunt foarte diferite. Sămânţa poate trece neobservată, dar copacul este acolo în faţa ta cu proporţiile sale mari. Acel copac, care este împărăţia lui Dumnezeu, este deja semănat şi creşte printre noi, însă la sfârşit, atunci când Isus va reveni, va fi o surpriză de neimaginat, frumoasă.
Isus a relatat cele două parabole pentru a da speranţă celui care era dezamăgit în faţa rezultatelor modeste ale activităţii sale mântuitoare, aceluia care o compara cu aşteptările măreţe pe care profeţii le cultivaseră. Dumnezeu a ales calea mai lungă, aceea a seminţei a cărei creştere şi maturizare necesită mai mult timp. Trebuie să ne încredem în el, chiar dacă nu vedem rezultate imediate ale prezenţei şi acţiunii sale, chiar dacă pare să fie absent din istorie. Prezenţa sa este constantă şi misterioasă, doar credinţa ştie s-o descopere,numai speranţa ştie s-o aştepte.
Evanghelistul încheie povestirea sa cu precizarea că Isus vorbea mulţimii prin multe alte parabole (Evangheliile povestesc vreo treizeci de parabole) «după cum puteau să asculte». Se adapta la capacitatea de înţelegere ale persoanelor care-l ascultau. Însă, pentru o mai mare siguranţă, Isus explica discipolilor adevărata lor semnificaţie, care au devenit aşadar adevăraţii păzitori ale autenticităţii învăţăturii sale. Astfel a luat naştere tradiţia apostolică, fiind singura autorizată în transmiterea adevărului autentic al Evangheliei.
