Blasfemia de neiertat
În timpul acela, Isus a venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Îl are pe Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”. Dar el, chemându-i, le vorbea în parabole: „Cum poate Satana să-l scoată pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască lucrurile dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa. Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. Pentru că spuneau: „Are un duh necurat!” Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme. Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus: „Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară”. Iar el, răspunzând, le-a zis: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”. (Mc 3,20-35)
___________________________________
Evanghelia de astăzi este încadrată între două căutări ale lui Isus din partea rudelor, dar care au moduri de exprimare diferite: prima este iniţiativa acelei părţi necredincioase a familiei, care vine să-l recumpere pe unul dintre membrii săi considerat nebun. Este ştirbită cinstea întregului clan, iar responsabilii mai vârstnici simt datoria să intervină şi să-l ducă acasă pe acel membru al lor care a înnebunit pentru ca apoi să-l izoleze. A spune că Isus este nebun echivalează cu a spune că este posedat. Dar tocmai această acuzaţie este cea care îi conduce pe scribi într-o controversă care se află în centrul relatării noastre. Cea de-a doua căutare, care încheie fragmentul, pare a fi partea bună a familiei condusă de Maria, mama lui. Posibil că ea vrea să-şi dea seama personal de dificultăţile în care se află Isus şi să audă măcar de la el ce anume gândeşte despre forfota iscată în jurul lui. Ambele delegaţii nu-şi ating scopul pentru că Isus ştie să se apere singur, revendicându-şi propria autonomie faţă de familia de origine de care s-a detaşat.
În centrul paginii evanghelice abia citite, există însă o polemică dură între Isus şi unii scribi (autorităţile din Sinedriu) veniţi ca nişte inspectori de la Ierusalim ca să controleze activitatea sa de învățător. Poate erau chiar scribii locali cei care au denunţat autorităţilor centrale comportamentul eretic al Învăţătorului din Nazaret care încălca sâmbăta şi contesta tradiţiile venerabile ale părinţilor. I-am văzut sfătuindu-se duminica trecută cu irodienii pentru a-l condamna la moarte pe Isus. Acel acord căzuse în gol şi astfel ei ar fi fost nevoiţi să decidă ca să denunţe acest fapt Sinedriului pentru ca să intervină şi să pună capăt scandalului. Era impresionant, iar lumea discuta îndeosebi despre uşurinţa şi forţa absolută pe care Isus o avea atunci când îi alunga pe diavoli din trupurile posedate. În acest fel începuse activitatea sa de învățător, sâmbăta, în sinagoga din Cafarnaum, trezind mirarea şi admiraţia mulţimilor care spuneau: «Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun» (1,27).
Aici era punctul: cum făcea unul care încălca sâmbăta, deci care era un păcătos, să alunge diavolii în numele lui Dumnezeu. Pentru că nu era nici un dubiu că Isus vorbea şi acţiona în numele lui Dumnezeu, cu autoritatea sa. Într-o altă controversă dintre autorităţile iudaice şi orbul din naştere vindecat de Isus la Ierusalim în zi de sâmbătă, i-a fost uşor acelui om supus unui interogatoriu sufocant, să tragă aceste simple concluzii: «Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi ci, dacă cineva îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voinţa lui, pe acela îl ascultă. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic» (In 9,31 ș.u.). Erau cuvinte din înţelepciunea elementară a poporului, pe care acum inspectorii din Ierusalim nu puteau accepta fără a pune în discuţie întreaga lor doctrină tradiţională.
Singura concluzie pe care au reuşit s-o tragă era că Isus îi alunga pe diavoli în numele şi prin autoritatea lui Beelzebul, căpetenia diavolilor. Beelzebul este un cuvânt care în limba aramaică înseamnă «stăpânul casei»; cu acest nume filistenii din Ekron îşi venerau idolul în templul din oraş. De către evrei era considerat stăpânul casei celor posedaţi, poate chiar şi a lumii, înţeleasă drept societate coruptă şi violentă. Isus îl va chema cu adevăratul său nume: Satana, principele diavolilor. Însă această etimologie a numelui Beelzebul drept stăpân al casei, îi sugerează scurta parabolă explicativă: «Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască lucrurile dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa».
Oricum, acuzaţia lansată de scribi era o calomnie defăimătoare şi periculoasă pentru integritatea sa personală. Defăimătoare, pentru că îl indica a fi un magician, un vrăjitor, un şaman, un şarlatan intrigant; foarte periculoasă deoarece, după legea mozaică, infracţiunea de magie era pedepsită cu moartea (Dt 18,9-14). Răspunsul lui Isus este elementar şi clar, şi poate fi tradus prin acest joc de cuvinte: Dacă Satana îl alungă pe Satana, s-a terminat cu Satana. Este absurd doar să te gândeşti la această sinucidere. După acest răspuns usturător, acuzaţia s-a arătat a fi atât de absurdă încât înşişi scribii vor fi atenţi ca să nu o mai repete în procesul împotriva lui Isus dinaintea Sinedriului şi a lui Pilat. Singura explicaţie posibilă a fenomenului este aceea pe care o dă Isus: împărăţia lui Dumnezeu a intrat repede în istorie şi continuă să se manifeste cu o putere miraculoasă în acţiunea sa divină. Acum Dumnezeu este prezent în Isus şi acționează pentru a elibera lumea de cel rău care se pare că o domină. Exorcismele nu sunt doar semnul exterior şi vizibil al puterii mântuitoare a lui Dumnezeu care acţionează în Cristos, ci sunt parte integrantă a venirii lui Dumnezeu printre oameni, o prezenţă incompatibilă cu cel rău şi cu diavolul.
Imaginea plastică folosită de Isus descrie într-o formă populară această intervenţie divină decisivă în ceea ce-l priveşte pe Diavol. Isus se prezintă aici pe sine însuşi, ca un războinic neînfricat care cucereşte casa adversarului său şi îl privează de toate averile sale. Dumnezeu este mai puternic decât toţi, binele este mai tare decât răul; exorcismul o demonstrează. Însă imaginea, în realitatea materială, pierde orice semnificaţie de violenţă războinică. Alungarea diavolului este ca o faţă dublă a aceleași medalii, negativă şi pozitivă, aceea a venirii împărăţiei lui Dumnezeu; este ca o lumină care dă năvală, care alungă automat întunericul. Dumnezeu nu are nevoie să combată pentru a învinge: victoria sa nu stă în arme, ci în iubire. Acel om puternic, care îl alungă pe diavol, este acel Isus de la Paşti, răstignitul care îşi oferă viaţa din iubire pentru om. El, prin acţiunea sa minunată, anticipă salvarea finală şi definitivă a lui Dumnezeu asupra răului. Va putea spune chiar la Vigilia pătimirii sale: «Acum este judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine» (In 12,31 ș.u.). Totul este atât de logic şi de clar că, a-l nega, înseamnă negarea evidenţei şi poate fi făcută doar din părtinire şi dintr-o răutate preconcepută.
În acest moment, Isus stigmatizează gravitatea refuzului printr-o misterioasă ameninţare: «Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor : păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic». Acest cuvânt sever al lui Isus este legat de calomnia nefondată, pretenţioasă şi cinică al Scribilor. Un element fundamental al predicării lui Isus este garanţia conţinută în prima parte a propoziţiei: Dumnezeu nu refuză nimănui iertarea sa, oricare ar fi păcatul său. Acum Isus avertizează că există o singură excepţie pentru un păcat care este diferit de toate celelalte: este păcatul care denaturează cu răutate adevărul faptelor, un adevărat blestem împotriva Duhului Sfânt care este Duhul Adevărului. Este un păcat de închidere voită faţă de Dumnezeu, un refuz al luminii, pentru a se refugia în întunecimile minciunii acolo unde Dumnezeu nu există. Deci nu este Dumnezeu cel care refuză iertarea, ci e omul care îi închide drumul prin încăpăţânarea sa în minciună; este o atitudine tipic diabolică, care ridică o barieră în faţa lui Dumnezeu, ce nu poate fi depăşită, Dumnezeu care respectă întotdeauna libertatea omului.
Există astăzi multă lume care neagă existenţa diavolului. Nu ajunge să-i convingi în sens contrar, cumulul ascuns al răutăţii şi a relelor în lume şi în istorie. Cel puţin să servească aceste cuvinte ale lui Isus, care sunt de o extremă seriozitate şi gravitate. Dacă ar fi adevărat că diavolul este un mit, Isus s-ar fi putut apăra spunând doar că acuzaţiile nu aveau sens, pentru că diavolul nu există. Ar fi fost mult mai simplu pentru el şi pentru noi. Iubirea pentru adevăr şi sinceritate este o angajare serioasă şi inevitabilă pentru toţi.
