Vom fi judecați pentru iubire
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Vouă care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează! Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantia nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica! Celui care îţi cere dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi! Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel! Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac la fel. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care speraţi să primiţi înapoi, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească la fel înapoi. Voi însă iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi! Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv! Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi; daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va da în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă!
(Lc 6,27-38)
———————————
Este greu să schițăm după exigențele noastre logice Discursul ținut de Isus la poalele Muntelui. Și Matei a raportat o serie de învățături asemănătoare în lungul Discurs de pe Munte (Mt 5-7). Luca a adunat din catehezele apostolice din timpul său doar câteva cuvinte cuprinse în tema iubirii către aproapele, cu o referință particulară la iubirea pentru dușmani, care este punctul culminant. Doar adevărata convertire la Împărăția lui Dumnezeu anunțată de Cristos face posibilă acceptarea și trăirea poruncilor atât de paradoxale. Învățăturile sunt prezentate în proză ritmată potrivită pentru recitare și pentru o ușoară transmitere mnemonică. Acest fapt ne duce cu gândul la o cateheză care era menită să-i facă pe oameni să învețe pe de rost aceste cuvinte ale lui Isus considerate, în mod particular, importante pentru viața creștină. Este vorba de o învățătură angajantă, particulară, pe care nimeni nu putea să o ignore; toți erau chemați să o trăiască, ea fiind un ajutor în drumul spre perfecțiune. De aici obligația de a o învăța pe de rost.
Această poezie didactică este compusă din trei strofe care tratează pe etape dificila temă a iubirii către dușmani, specifică celor care-l urmează pe Isus. Prima strofă atinge imediat inima problemei propunând patru exemple practice și un principiu general (vv. 27-31); a doua strofă ne pune în față trei atitudini umane comune la trei exigențe specifice iubirii creștine (vv. 32-35); a treia strofă descrie exercițiul practic al iubirii în interiorul comunității creștine (vv. 36-38).
Exigențele dure cuprinse în aceste învățături privesc persoanele convertite cărora Dumnezeu însuși le-a dat un supliment de iubire divină (agapè), care depășește cu mult simpla iubire umană naturală (philìa). Pentru cei care trăiesc doar pe plan uman rațional, acestea apar absurde și de nepracticat. Pe de altă parte, ele nu sunt o lege de aplicat, dar apogeul unui drum de credință lung și anevoios. Nu confruntă omul cu o lege, dar cu infinita milostivire a lui Dumnezeu, de imitat. Se vrea creștini maturi, nu începători.
Prima strofă a acestui cânt de iubire preia din start exigențele paradoxale ale iubirii creștine exprimate prin trei verbe: iubiți, faceți binele, binecuvântați, rugați-vă. Creștinului i se interzice să urască, să țină ranchiună, să se răzbune. El trebuie să se străduiască mereu să iubească și dușmanii. În concret, această iubire-iertare se traduce prin a face binele celui care ne-a făcut rău, în a binecuvânta mereu și a nu blestema niciodată, în a ne ruga pentru cine ne tratează rău. Mai mult de atât, Isus pătrunde în mod concret în cotidian prin patru exemple: palma pe care nu o dăm înapoi celui care ne-a dat-o, a nu ne împotrivi celui care ne ia haina, dimpotrivă, să i-o dăm, a nu refuza pe cel care cere, a nu cere înapoi celui căruia i-am împrumutat. Sunt exemple paradoxale care ne spun că generozitatea iubirii este fără limite pentru un adevărat ucenic al lui Isus. Dacă iubirea ajunge aceste vârfuri eroice, intră pe terenul perfecțiunii, în afara oricărei mediocrități.
Strofa se termină cu o maximă a înțelepciunii pe care vechea tradiție creștină o numea „regula de aur” a comportamentului: «Ceea ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei». În scrierile vechi o găsim formulată în formă negativă: „Nu fă altora ceea ce nu vrei să ți se facă ție”. Isus o traduce în mod pozitiv pentru că iubirea învățată de El nu poate produce o atitudine pasivă; trebuie să ia inițiativa să facă binele, nu se poate abține doar a nu face rău.
A doua strofă a eticii iubirii pune față în față morala naturală cu cea evanghelică. Descrie, de aceea, trei atitudini comune ușor de practicat: «Iubește pe cel care te iubește, fă binele celui care îți face binele, împrumută celui care îți dă înapoi». Sunt acțiuni fără merit, toți sunt capabili să le împlinească, chiar și ateii sau păgânii. Acest tip de iubire este bazat pe simpatie, pe beneficiul sperat și dat. Dimpotrivă, a iubi, pentru creștini, înseamnă a extinde propria acțiune benefică și asupra dușmanului care te urăște, asupra nemulțumitorului care nu îți dă nimic în schimbul afecțiunii și favorurilor, și care nu îți va restitui niciodată împrumuturile tale. Recompensa pentru aceste bune acțiuni va fi mare, pentru că astfel se devine fii ai lui Dumnezeu. Recompensa nu este un bun material pe care să-l primim, dar un raport personal de aprofundat. Creștinul nu iubește pentru a primi de la Dumnezeu premiul sau plata pentru acțiunile sale eroice, dar pentru a deveni tot mai mult fiu al Celui Preaînalt, pentru a intra tot mai mult în comuniune de viață și iubire cu El. Și nu e puțin!
Dumnezeu nu are dușmani, el îi iubește pe toți, chiar și pe cei sceptici și răi. Cel care este fiul său trebuie să-l imite, știind că din imitare derivă pentru el o sintonie și o uniune vitală tot mai strânsă. Iubirea, așa cum a descris-o Isus, arată că cine o practică este cu adevărat fiul lui Dumnezeu. «Iubirea este de la Dumnezeu, oricine iubește este născut din Dumnezeu și-L cunoaște pe Dumnezeu; cine stă în iubire locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu în el» (In 4,7.16).
A treia strofă a cântului-cateheză începe cu o exortație care îi recheamă pe fiii lui Dumnezeu la datoria de a fi coerenți cu noua lor natură. «Fiți milostivi, cum e milostiv Tatăl vostru». Din faptul de a fi fii se naște responsabilitatea de noi raporturi umane traduse de patru verbe: «Nu judecați, nu condamnați, iertați, dați». Oglinda este mărinimia, milostivirea, generozitatea Tatălui; aici trebuie să ne oglindim mereu pentru a acționa. Patru figuri familiare pentru ascultătorul evreu traduc recompensa lui Dumnezeu: «o măsură bună, plină, abundentă, cât intră în îmbrăcămintea pliată pentru a o primi». La sfârșitul vieții se va putea deschide cu încredere marea desagă creată de iubire pentru a primi imensa fericire a lui Dumnezeu.
