În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: «Aţi auzit că s-a spus: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!” Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie [de paşi], mergi cu el două [mii]! Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele!
Aţi auzit că s-a spus: “Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!” Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru li păgânii? Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!» (Mt 5,38-48)
———————————-
„Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!”, vechea lege a talionului, este în general considerată o lege primitivă, inumană, dură…
Trebuie să spunem că aceste afirmaţii nu sunt tocmai exacte. Această lege – care este prezentă în Ex 21,23-25; Lev 24,19-20; Dt 19,18-21 – este norma pentru depăşirea răzbunării, şi stabileşte dreptul corectei despăgubiri, conform maximei de aur a dreptului roman: „Suum cuique tribuere” – adică „Să fie dat fiecăruia ceea ce este al lui”. Este principiul conform căruia dacă cineva suferă o daună are dreptul să fie răsplătit într-un mod echitabil. Cine mai poate spune că este primitivă? Această lege este ideea care stă la fundamentul conceptului nostru de dreptate, pe care, într-adevăr, o reprezentăm în mod tradiţional ca fiind o balanţă cu două talere: de o parte este dauna, de cealaltă parte trebuie să corespundă despăgubirea.
Isus, însă, afirmă că vede altfel lucrurile. Oferă ca exemplu trei moduri nemaiauzite în care s-ar putea reacţiona la acte agresive diferite.
De exemplu, spune: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!”. Dacă cineva se comportă în asemenea mod, reacţionează în mod asimetric [în mod diferit] faţă de rău, nu mai este oglinda violenţei celuilalt. Este doar un exemplu sublim de răbdare? Sau este vorba despre ceva mult mai profund şi vital?
În procesul propriei maturizări spirituale este important să descoperim propriile fapte „simetrice”, adică cele în care ne comportăm răspunzând răului cu o reacţie opusă (tot cu răul), care încearcă să compenseze ceea ce s-a primit. Aceste atitudini reprezintă normala dinamică a construirii caracterelor personale, realizate prin cărămizile rănilor suferite, ale lispurilor îndurate, ale nedreptăţilor primite. A-ţi trăi viaţa cerând mereu cont de ceea ce ţi s-a întâmplat nu este un comportament singular, chiar dacă, de multe ori, este o atitudine ascunsă, ţinută în secret.
Imaturitatea constă, printre altele, în lipsa autonomiei, a identităţii, a creativităţii proprii. Până când nu ne eliberăm de răul primit, nu redevenim noi înşine.
Prin urmare, a-l ierta pe cel care ne-a făcut rău nu este o chestiune de mărinimie, ci este drumul propriei vindecări.
Uneori, cine a fost iertat nu se vindecă, nu se schimbă, rămâne în acelaşi punct, pe când cel care iartă este cel care găseşte pacea. Drumul iertării este drumul eliberării şi al adevăratei autonomii.
„Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?”. Isus ne arată că trebuie să acţionăm altfel, într-un mod extraordinar, neconform cu reacţiile omeneşti. Şi are dreptate.
Oare se poate trăi fără extraordinar? Se poate trăi o viaţă banală? Cine-l iubeşte doar pe cel care-l iubeşte şi are relaţii doar cu cei dragi, poate nu face nimic rău, dar rămâne mediocru şi previzibil.
O iubire autentică apare atunci când se depăşesc garanţiile propriilor interese, atunci când se dăruieşte mai mult decât ceea ce trebuie să fie dat, când aproapele este primit aşa cum este, cu sărăcia sa, când se săvârşesc opere în mod gratuit şi generos. În caz contrar, este o iubire falsă.
Putem să trăim fără iubire adevărată? Putem să ne prefacem că iubim?
Ne putem mulţumi cu acest standard [prezentat de lumea de astăzi]?
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
