Solidaritatea iubirii cu cel ce suferă
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: «Dacă vrei, poţi să mă cureţi». Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: «Vreau, curăţă-te!». Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: «Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!». Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni (Mc 1,40-45).
___________________________________
De-a lungul istoriei omenirii au existat diferite boli considerate a fi incurabile şi devastatoare. Să ne gândim la pandemia zilelor noastre, la ciuma care, timp de multe secole, a golit periodic oraşele şi satele; să ne gândim la holeră, la variolă, la tuberculoză, boli care bântuiau lumea. Pământul a fost mereu un loc de suferinţă unde se dezlănţuie boala, care ia denumiri şi modalităţi noi, precum sunt azi COVID-ul, cancerul, sida, drogul. Chiar de la început, creştinismul a înfruntat în mod curajos şi cu iubire îngrijirea bolnavilor creând spitale, sanatorii, leprozerii, dispensare. Există nenumăraţi sfinţi ai carităţii, care în orice secol şi-au dăruit viaţa îngrijind bolnavii şi au creat institute care funcţionează şi astăzi. Astfel s-a răspândit în Europa şi în alte părţi cultura asistenţei. Isus a fost primul care a dat exemplu, vindecând mulţi bolnavi în timpul vieţii sale pământeşti. El nu considera această datorie ca fiind una marginală, ci parte esenţială a misiunii sale. El a venit pentru a-l mântui în întregime pe om, nu doar sufletul său, deoarece omul este împreună trup şi suflet. Vindecarea exterioară, apoi, era pentru el semnul vindecării interioare de boala păcatului. Lui Ioan Botezătorul, care era deja în închisoare, şi care-l întreba dezorientat dacă el ar fi Mesia sau trebuia să fie aşteptat un altul, Isus îi dădea aceste semne drept garanţie: «Orbii văd, șchiopi umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie» (Mt 11,5). De aceea a inclus această îndatorire şi în misiunea discipolilor săi: «Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli» (Mt 10,8).
Evanghelia ne descrie astăzi vindecarea unui lepros, care pe timpul lui Isus era considerat o fiinţă necurată de evitat, un mort ambulant fără speranţe, un excomunicat prin excelenţă, constrâns să trăiască separat de orice context social. Lepra era o boală ce simboliza răul care îl distrugea pe om în mod profund. Astfel o considera și Cartea Leviticului, care conţine reguli severe şi pline de cruzime faţă de cel care ar fi fost afectat. După concepţia timpului, orice boală era considerată a fi o pedeapsă din cauza păcatului; închipuiţi-vă, ce fel de păcat considerau că ar sta în spatele leprei! Tocmai unul dintre aceşti bolnavi blestemaţi s-a dus la Isus, sfidând toate regulile de igienă cele mai elementare. Nu strigă pentru a-şi anunţa prezenţa, nu stă deoparte, ci se aruncă la pământ în faţa lui Isus, gata aproape să-l atingă. Posibil că ar fi profitat de un moment în care el nu era prea mult încercuit de lume, care de altfel l-ar fi alungat în mod violent.
Isus nu se miră, nu se sperie, nu-l evită, ci îl primeşte cu iubire şi compasiune. Va povesti mai târziu parabola bunului samaritean, atunci când va critica atitudinea nemiloasă a preotului şi a levitului care evită să ajute un sărac nenorocit muribund pe marginea drumului, îndepărtându-se de acesta cât mai mult posibil. În povestire îl va lăuda, în schimb, pe samariteanul plin de compasiune care se apropie şi se îngrijeşte de un nevoiaş care-i este necunoscut şi-l ia cu sine. Adresându-se apoi învăţatului legii, care-l provocase, îi spusese: «Mergi şi fă şi tu la fel» (Lc 10,30-37). Acum, când el însuşi a dat de acel nefericit distrus de lepră, nu putea da înapoi. El trebuia să fie în acest moment bunul samaritean pentru acel om.
Schema narativă este cea obişnuită în cazul minunilor, adoptat de către tradiţia orală pentru a aminti şi a transmite cu mai multă uşurinţă faptele minunate împlinite de Isus, cu diferenţele fireşti ale situaţiilor: este o întâlnire, o cerere, o intervenţie miraculoasă, constatarea unei vindecări care a avut loc, cererea de a ţine secretul, transmiterea veştii. Minunea pune mereu în evidenţă superioritatea lui Cristos faţă de oamenii mari ai vechiului testament. Moise îi ceruse lui Dumnezeu să o vindece de lepră pe sora sa Maria, însă aceasta a trebuie să aştepte şapte zile, fiind izolată înainte de a fi curăţată (Num 12,13 ș.u.). Elizeu l-a vindecat de lepră pe Naaman sirianul, dar nu a vrut să-l întâlnească pe acesta şi l-a trimis să se spele de şapte ori în râul Iordan pentru a fi vindecat (2Rg 5,10 ș.u.). Isus îl primeşte fără dificultate şi cu iubire pe lepros, care îl roagă cu multă umilinţă şi încredere: «Dacă vrei, poţi să mă cureţi». Omul acela face apel la voinţa lui Cristos, la bunătatea inimii sale. În Isus se declanşează atunci compasiunea (splagchnistheis), adică un sentiment visceral de participare şi milă ca cel al samariteanului. Cum putea spune „nu” acelei rămășițe umane prosternate la picioarele sale? Nu ezită nici un moment; îşi întinde mâna pentru a-l atinge şi a-l linişti cu multă iubire, spunându-i în mod clar: «Chiar vreau, curăţă-te».
Era interzisă de lege atingerea unui lepros; astfel deveneau necuraţi şi trebuiau apoi să se supună riturilor de purificare. Isus nu ţine cont de acest lucru, este mult mai puternică nevoia de a dărui o mângâiere acelui lepros mâhnit. Gestul său plin de afecţiune şi cuvântul rostit cu putere îl repun pe om imediat pe picioare, fiind de acum restituit convieţuirii umane. Dreapta Domnului a făcut încă o minune (Ps 118,16). A vindeca un lepros este ca o înviere a unui mort, spuneau rabinii. Spuneţi acelui om lucrul acesta, cât de adevărate erau pentru el aceste cuvinte! Pentru el a fost ca o reîntoarcere la viaţă: a putut reintra în casă, să-i regăsească pe cei dragi lui, să-și reia munca sa obişnuită, să lege din nou prieteniile pierdute, să fie din nou un om normal. Iată de ce a strigat tuturor recunoştinţa sa, înnebunit fiind de bucurie. Trebuiau să afle cu toţii că era posibilă vindecarea de lepră, în special dacă întâlneşti un medic capabil să facă minuni, aşa cum îl întâlnise chiar el.
Emoţia îl cuprinde pe Isus care, ca orice om puternic, nu vrea să se arate emoţionat, fiind constrâns s-o facă pe încăpăţânatul, îndepărtându-l nu prea bine de la sine pe cel vindecat, şi impunându-i cu severitate să nu spună nimănui nimic. Trebuia doar să meargă la preotul din satul lui pentru a îndeplini ritualul purificării şi să primească mărturia vindecării avute, care era necesară pentru reintrarea în societate. Porunca lui Isus de a tăcea s-a arătat a fi complet inutilă, deoarece omul striga tuturor celor pe care-i întâlnea bucuria şi recunoştinţa sa faţă de binefăcătorul care-i restituise viaţa. Isus se aştepta la aceasta, însă severitatea lui a fost doar ca o apărare împotriva ispitei de a se emoţiona şi de a-l îmbrăţişa cu putere pe acel om care era atât de mulţumit.
Acea propagandă spontană şi entuziastă, aşa cum era de prevăzut, a provocat o afluenţă enormă de persoane curioase şi interesate, într-atât încât Isus nu mai putea să intre public în cetăţile pe care le vizita fără a fi asaltat de mulţimea dezlănţuită. Era constrâns să rămână în afară, acolo unde era mai mult spaţiu pentru a evita să fie înlănţuit de lumea sănătoasă şi bolnavă care îl asalta. Dăduse însă o lecţie valabilă atunci dar şi astăzi: a ne îngriji de semenul care este în nevoie are un preţ inestimabil. Isus spunea: «Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi» (Mc 14,7 ș.u.). Acelaşi lucru poate fi spus şi despre bolnavii asistaţi, cu toate progresele pe care le-ar face medicina. Nu trebuie să obosim în a-i primi şi ajuta mereu, după propriile capacităţi şi posibilităţi. Cine a trecut prin experienţa durerii, ştie cât de preţioasă este o persoană alături, un surâs, o mângâiere. Este un balsam pe rănile deschise şi dureroase. Atunci ar fi util şi frumos ca fiecare parohie să formeze un grup de voluntari pentru asistenţa la domiciliu sau la spital a bolnavilor, îndeosebi a celor singuri.
