DUMINICA A VI-A A PAȘTELUI

Duhul Sfânt vă va învăța toate

Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis.

V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.

Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi (In 14,23-29).

                                                 ————————————-

Suntem conduși în cenacol unde Isus cel înviat și-a reluat conversațiile întrerupte de către evenimentele pătimirii și morții. Din nou împreună pentru a vorbi despre lucruri deja spuse pentru a aprofunda semnificația și importanța lor. În lumina Învierii, acele discursuri capătă un sens nou, mai concret și mai credibil. Cele patruzeci de zile de ședere a Celui Înviat printre ai săi primesc semnificația unei școli a Cuvântului, care amintește și explică învățăturile deja auzite, dar nu încă și asimilate. Evanghelia de astăzi trădează această nouă situație post pascală în care ne găsim. De fapt, Isus spune: «Aceste lucruri vi le-am spus pe când încă eram cu voi», înainte de pătimirea și moartea mea. Acum lucrurile s-au schimbat, Isus nu mai este printre ai săi în aceeași manieră, el este în condiția de Înviat ce domnește în cer și pe pământ, între condiția umană pe care o poartă imprimată în corpul său și condiția divină care îl face nemuritor, locuitor al cerului, deja în casa Tatălui.

Discursul lui Isus atinge astăzi teme de o mare importanță spirituală: sălășluirea divină în credincios, coborârea Duhului Sfânt, extraordinarul dar al păcii. Totul este legat de iubirea discipolilor pentru Isus. Despre această iubire se vorbește puțin în evanghelii, care preferă, în schimb, să vorbească mai mult despre credința în Isus, dar aceste concepte nu sunt străine între ele. A crede în Isus înseamnă a se încrede în el și a se încredința lui și aceasta este o variantă a conceptului de iubire. Oricum aici se vorbește în mod explicit despre iubire de cel puțin trei ori. Se spune mereu că iubirea comportă respectarea poruncilor lui Isus rezumate în porunca cea nouă (13, 34-35). Prima dată această iubire are ca și urmare darul Duhului Consolator (14, 15-17); a doua oară aceasta comportă venirea lui Isus în inima celui care iubește și viața divină în el (14, 18-21); a treia oară iubirea asigură prezența celor trei persoane divine în cel care iubește (14, 23-26). Cele trei prezențe ajung să fie aceeași unică prezență a Trinității în sufletul credincioșilor.

Cel care crede în Isus și-l iubește devine templul viu a lui Dumnezeu. În el Dumnezeu își face o locuință permanentă, așteptând să-i întoarcă ospitalitatea în marea casă a cerului. Termenul «locuință» (în gr. moné) îl întâlnim și la începutul discursului când Isus spune: «În casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri … mă duc să vă pregătesc un loc» (14,2). Locuința lui Dumnezeu în cel care-l iubește se va transforma, la sfârșitul vieții pământești, într-o locuință permanentă în casa cerească a Tatălui. Este echivalent cu a spune: «Dumnezeu locuiește în noi și noi locuim în Dumnezeu». Cel pe care cerurile întregi nu-l pot cuprinde, dorește să locuiască în inima celui care îl iubește; își limitează măreția sa nesfârșită devenind mic în noi, după cum s-a făcut copil în pântecul Mariei, mama sa. În realitate este el cel care ne cuprinde și ne învăluie cu îmbrățișarea sa de tandrețe infinită. Aici începe noul tip de cult «în Spirit și Adevăr», adică cultul interior de adorație, iubire, slujire ghidată de Duhul Sfânt, maestrul interior, și de Cristos «Calea, Adevărul și Viața» (14,6).

Nu suntem niciodată singuri. Isus ne-a asigurat: «Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi» (14,18). Și întors între noi prin învierea sa din morți, rămâne între noi prin intermediul Duhului pe care el ni l-a dăruit și care formează cu El și cu Tatăl o singură divinitate. Coborârea Duhului Sfânt asupra Bisericii și asupra credincioșilor reprezintă o formă diferită a întoarcerii lui Isus Înviat printre ai săi. Prezența celor trei persoane divine este inseparabilă, nu se pot despărți niciodată. Unde este Duhul, acolo este și Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Isus poate spune într-o formă asemănătoare: «Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el» (14,23), sau «Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi» (14, 16-17).

Se vorbește de Duhul Sfânt în cinci fragmente prezente în discursurile de adio ținute în cenacol înainte și după Paști. De cele mai multe ori este indicat cu numele de «Paraclito» (parakletòs), care în greacă are o multitudine de semnificații: Mărturisitor, Purtător de Cuvânt, Consolator, Maestru, Ghid, Protector, Avocatul apărării. Toate aceste semnificații sunt înrădăcinate în conceptul etimologic fundamental al verbului grec para-kaleô care înseamnă «a chema aproape», o ființă aproape de cineva pentru a-l asista, a-l apăra și a-l ghida. Cu termenul polivalent «Paraclito», Ioan indică, așadar, Spiritul ca fiind cel care îi ia locul lui Isus în Biserică. Trimis în numele lui Isus în urma rugăciunii înălțate către Tatăl, în unire cu el, Duhul Sfânt este prezența divină în orice credincios devenit templul său (14,16-17), este maestru interior însărcinat cu misiunea de a aminti și explica adevărurile propovăduite de Isus (14,26), este mărturisitor care susține și întărește mărturia creștină (15,26), este avocatul apărării credincioșilor târâți în fața tribunalelor lumii (16,7-11), într-un cuvânt este călăuza Bisericii spre plinătatea adevărului (16,13-15), deci stă la baza dezvoltării teologiei creștine.

În mod strâns legat de coborârea Duhului Sfânt este darul păcii pe care Isus îl lasă alor săi ca și cadou pascal (In 20,19.21). Pentru apostolii care erau evrei conceptul de pace reprezenta moneda comună care se schimba în orice salut. Era binele mesianic prin excelență, așteptat și dorit, precum suma tuturor beneficiilor și binecuvântările pe care Dumnezeu le poate da creaturilor sale. Mai presus de toate era condiția spirituală a mântuirii adusă de către Mesia, Principele Păcii. Rodul victoriei sale asupra răului, certitudinea iubirii lui Dumnezeu, anticiparea gloriei obținută de Cel Înviat. Este starea de siguranță care îl ține pe credincios departe de orice rău, care îl face să se simtă fiu iubit Tatăl, deja moștenitor al bucuriei eterne pe care Dumnezeu i-o va acorda la sfârșitul vieții. În sfârșit este starea de liniște, de seninătate și de bucurie interioară pe care doar gingășia milostivă a Tatălui o poate da fiilor săi pelerini în această lume. Ea se naște și rodește în profunditatea inimii noastre prin lucrarea Duhului Sfânt pe care Isus ni l-a dăruit tuturor ca rod al Învierii sale.