În timpul acela, Isus le-a spus discipolilor săi: «Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri. (Mt 5,13-16)
———————————
Sfântul Ioan Crisostomul spune despre Evanghelia din această Duminică că dacă pământul are nevoie de sare şi lumea de lumină, înseamnă că pământul este insipid şi lumea este întunecată.
Nu este îndeajuns să fim pe pământ, trebuie să găsim „gustul” existenţei. Nu este îndeajuns să trăim. Nu suntem doar un organism biologic, nu sunt îndeajuns patru găleţi de apă şi cantitatea necesară de săruri, despre care chimia afirmă că este materialul din care suntem compuşi, pentru a forma o fiinţă umană. Avem nevoie de ceva în plus.
Facem atâtea lucruri, dar ceea ce rămâne cu adevărat este sensul a ceea ce facem. Iar aceasta este un alt lucru.
Dacă sarea îşi pierde gustul, va fi călcată în picioare de oameni, afirmă Evanghelia. Dacă cineva îşi pierde gustul, ceilalţi se vor distanţa. Dacă un tată nu este un adevărat tată, va lăsa un gol în inima fiilor săi. Dacă un preot este insipid, lumea se plictiseşte. Într-adevăr, de la un preot, de la un tată, de la o prietenă, de la o soră, se aşteaptă ceva substanţial. De la toţi.
Dar „cum trebuie să fie” viaţa unui om dacă este într-adevăr trăită?
Evanghelia după Matei vorbeşte de lumină şi întuneric într-un moment foarte precis: „De la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ceasul al nouălea” (Mt 27,45). Orele cele mai luminoase au devenit întuneric în momentul răstignirii lui Cristos; lumea şi-a dezvăluit întunericul său latent, iar pe candelabrul crucii a fost ridicat Isus din Nazaret care ne iubea. Pentru lume nu există o altă lumină: dacă ne aşezăm cu adevărat în faţa noastră, ne dăm seama că suntem în întuneric, şi doar iubirea Unuia care este dispus să moară pentru noi ne salvează de la inconsistenza noastră. Restul este foc de paie.
Putem să ne amăgim că bunăstarea, cultura, siguranţa, succesul şi altele asemănătoare pot să lumineze viaţa, dar nu sunt îndeajuns. Aşa cum spune Ioan, legătura cu Tatăl, o legătură care străluceşte în Cristos, este „lumina adevărată care luminează pe orice om” (In 1,9).
Dar această lumină se cunoaşte doar dacă se reflectă în cineva.
Suntem creştini fiindcă avem esperienţa iubirii ce luminează întunericul din inima noastră, dar noi nu am fost pe Calvar… cum de este în noi acea lumină? Cum am aflat despre ea şi cum am experimentat-o?
Fiindcă această lumină a avut ocazia să transpară, să iasă la suprafaţă, să se manifeste în faptele creştinilor de-a lungul secolelor, şi de aceea avem credinţă: fiindcă cineva ne-a arătat-o.
Cum se manifestă această lumină?
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!”.
Trebuie să înţelegem bine, fiindcă Isus nu spune: „Faceţi fapte bune pentru ca să vadă că sunteţi foarte buni şi pricepuţi”, ci: „Faceţi opere bune care să arate gloria Tatălui”.
Lucrările care dau lumină și savoare vieții nu sunt cele care slăvesc pe oricine le face, dar cele care indică faptul că persoana are o relație cu Tatăl. Sunt operele în care oamenii nu își arată calitățile, nu sunt eroisme personale, ci acte de încredere, abandon, milă. Sunt acele fapte care te fac să spui: „Văd puterea Tatălui în tine. Ceea ce faci nu poate veni de la tine…”.
(Comentariu de Fabio Rosini)
