DUMINICA a V-a DIN POSTUL MARE

În vremea aceea, era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei. Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. Aşadar, surorile au trimis să i se spună: „Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav!” Când a auzit Isus, a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea”. Deşi Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr, când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care se afla. Abia după aceea, le-a spus discipolilor: „Să mergem din nou în Iudeea!” Discipolii i-au spus: „Rabbi, acum căutau iudeii să te ucidă cu pietre şi tu mergi iarăşi acolo?” Isus a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi. Însă, dacă cineva umblă în timpul nopţii, se împiedică pentru că lumina nu este în el”. După ce a spus acestea, a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. Atunci discipolii i-au zis: „Doamne, dacă doarme, va fi salvat!” De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre somnul obişnuit. Aşadar, Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!” Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalţi discipoli: „Să mergem şi noi ca să murim cu el!” Când a ajuns Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Şi mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria să le consoleze pentru fratele lor. Când a auzit că a venit Isus, Marta i-a ieşit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. Aşadar, Marta i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Isus i-a spus: „Fratele tău va învia”. Marta i-a zis: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”. Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Ea a răspuns: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. După ce a spus ea aceasta, s-a dus şi a chemat-o pe sora ei, Maria, şoptindu-i: „învăţătorul este aici şi te cheamă”. Când a auzit, ea s-a ridicat repede şi a venit la el. Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. Atunci iudeii, care erau cu ea în casă şi o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă şi a ieşit, au venit după ea, crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo. Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”. Iar Isus, când a văzut-o că plânge şi că plâng şi iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat. Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” I-au răspuns: „Doamne, vino şi vezi!” Isus a lăcrimat. Atunci iudeii au început să spună: „Iată cât de mult îl iubea!” Dar unii dintre ei au zis: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?” Isus s-a înfiorat din nou şi a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. Isus a zis: „Ridicaţi piatra!” Marta, sora celui mort, i-a zis: „Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile”. Isus i-a spus: „Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?” Au ridicat, deci, piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis”. Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: „Lazăr, vino afară!” A ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era acoperită cu un ştergar. Isus a zis: dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el. (In 11,1-45).

            —————————————————–

„Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu”. Ce sunt aceste cuvinte? Un hashtag la modă? Nu, sunt primele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia acestei Duminici.

Am ajuns la a V-a Duminică din Postul Mare care ne prezintă boala mortală a lui Lazăr. Isus este avertizat din timp, pentru a putea interveni, şi totuşi rămâne acolo unde era în acel moment. Ce aşteaptă? De ce nu se grăbeşte? Surorile lui Lazăr, văzând că Isus întârzie să ajungă, vor spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!”, iar lumea va afirma: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?”. Spusese că boala nu va duce la moarte, dar iată, Lazăr a murit. Cu siguranţă s-a înşelat. Sau poate că nu este aşa?

Se întâmplă multe lucruri care ni se par nedrepte, care nu ar fi trebuit permise. Deseori, pur şi simplu este adevărat că nu sunt corecte, mai ales când este vorba despre tregedii şi nenorociri, aşa cum s-a întâmplat şi cu acest virus ce are un nume prea „nobil” (doar papii, împăraţii şi regii aveau adăugat un număr la prenume…). Dar noi ne apropiem tot mai mult de triduum-ul pascal pentru a celebra o eroare judiciară – uciderea unui inocent -, un fapt care va deveni cel mai mare eveniment din istoria umană.

Tocmai în aceasta constă esenţa învăţăturii pe care trebuie să o aprofundăm: gloria lui Dumnezeu funcţionează altfel – ceea ce pare a fi un drum spre moarte este de fapt calea vieţii. Acest lucru nu este omenesc, oamenii nu reuşesc să le înţeleagă. Omul nu poate concepe eternitatea ca făcând parte din preocupările sale. Pentru ca acest eveniment caracterizat de moarte să poată deveni glorie a trebuit să treacă printr-o suferinţă ce pare o eroare, o nedreptate ce nu trebuia înfăptuită; puterea lui Dumnezeu, însă, trebuia să se manifeste tocmai în acea absurditate. Există soluţii şi există învieri. Dar sunt diferite: primele sunt omeneşti, se găsesc pe parcursul timpului, celelalte fac parte din categoria „dincolo de moarte”. Un lucru este să te vindeci de o boală, şi cu totul altceva este să intri în adevărata glorie. Un lucru este să-l salvezi pe Lazăr de la moarte, şi altceva este să-l trimiţi dincolo de biologia umană într-o experienţă a veşniciei. Există un mare pericol: acela de a nu şti să folosim acest moment, acela de a ne vindeca, dar fără să renaştem spiritual. Mulţi dintre noi am experimentat carantina… singuri, în camerele noastre, aşteptam cu toţii ca cineva să ne cheme: Lazăr, s-a terminat, vino afară, poţi să ieşi! Dar este ceva şi mai important, definitiv, glorios: să ieşim din aceste morminte noi, să nu rămânem în această situaţie. Don Tonino Bello obişnuia să spună: Dumnezeu nu te salvează de la moarte, Dumnezeu te salvează în moarte.

Nu putem să irosim această ocazie imaginându-ne că doar vom face o altă călătorie, că vom descoperi nişte porţi secrete prin care să ieşim, sau spaţii nelimitate în care putem să ne mişcăm în voie, în pofida faptului că ne aflăm pe un pat de suferinţă sau suntem în carantină. În caz contrar, probabil vom ieşi din camerele noastre, dar vom rămâne închişi în colivia fricilor noastre. Va fi poate o amânare, dar nu o înviere… Sunt unii care se simt liberi chiar dacă sunt închişi în temniţă, iar alţii, deşi au murit de tineri, au făcut din viaţa lor un exemplu luminos pentru ceilalţi. Lazăr, vino afară acum, nu atunci când se va termina pandemia!

Vino la Tatăl! Încredinţează-te Lui!

(Comentariu de Fabio Rosini)