Nu te condamn nici eu
În acel timp, Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc,i-au zis: „Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?”. Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!”. Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”. Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”
(In 8,1-11).
—————————–
Cea mai mare parte a episodului evanghelic prezentat astăzi lipsește din manuscrisele grecești antice. Cei mai mulți sfinţi părinţi nu îl comentează pentru că nu îl cunoşteau. Textul ne-a fost transmis de un singur manuscris occidental (manuscrisul D) din secolul al V-lea. Exegeții care l-au studiat cu atenţie spun că nu este scris în stilul lui Ioan, ci mai degrabă în stilul lui Luca, evanghelistul milostivirii lui Dumnezeu. În unele manuscrise este inserat după Lc 21,38, acolo unde există o introducere care amintește de textul nostru: „Şi tot poporul venea dis-de-dimineaţă la el în templu, ca să-l asculte”.
Un lucru este cert: episodul datează cu siguranță din vremea lui Isus, pentru că nimeni din Biserică nu l-ar fi putut inventa, din moment ce disciplina eclezială din primele secole a considerat adulterul ca fiind un păcat foarte grav care trebuia ispăşit printr-o lungă perioadă de penitență publică. Atitudinea lui Isus contrastează atât de mult de această practică penitențială, încât există suspiciunea că fragmentul a fost şters din multe manuscrise tocmai din acest motiv. Într-adevăr, oricine ar fi putut să ceară Bisericii să-şi schimbe disciplina, invocând acest text, care era în contrast cu atitudinea lui Isus ce a iertat femeia adulteră atât de ușor.
Acţiunea textului evanghelic are loc în curțile Templului Ierusalimului, acolo unde rabinii obișnuiau să își stabilească școala pentru a educa pelerinii veniți la sărbătoare. Mulţi dintre aceştia aveau timp și veneau în număr mare la templu, cutreierând prin spaţiile imense din interior. Chiar și Isus profită de această ocazie pentru a le anunța evanghelia sa încă de la primele ore ale dimineţii, atunci când se deschideau ușile sanctuarului. Obișnuia să petreacă noaptea în Betania sau pe Muntele Măslinilor, departe de zgomotul orașului. La învăţăturile sale participau mulți oameni pentru că era un altfel de învăţător, ce știa să interpreteze într-un mod original legea şi să-i înveţe lucruri noi.
Într-o dimineață, însă, învăţăturile sale au fost întrerupte de năvălirea bruscă, în cercul său mare de ascultători, a unui grup numeros de oameni înverşunaţi care au târât o femeie surprinsă în adulter. Legea mozaică pedepsea cu moartea prin lapidare (Dt 22,21) atât femeia, cât și bărbatul surprinși în adulter flagrant de cel puțin doi martori (Dt 19,15). Bărbatul, însă, reușea aproape mereu să dispară, iar femeia rămânea singura vinovată ce trebuia executată. Aceasta era modalitatea prin care se făcea “dreptate” într-o societate discriminatorie, în care femeia era desconsiderată şi asuprită.
Acuzatorii știau că nicio instanță evreiască nu era autorizată să emită și să execute o condamnare la moarte, această decizie putând fi luată doar de autoritățile romane, așa cum se va întâmpla în cazul condamnării lui Isus. Ei speră, totuşi, să se ajungă la o lapidare populară, o execuţie care ar fi scăpat de sub controlul oricărei autorități. Pentru adversarii lui Isus ar fi fost un motiv să-l poată acuza de abuz de autoritate și să-l facă responsabil de acel linşaj popular.
Situaţia în care se afla acea femeie era o ocazie pentru duşmaii lui Isus de a încerca să-l implice într-o acţiune josnică. Dacă învăţătorul ar fi achitat-o pe femeie, l-ar fi acuzat de prea mare îngăduinţă și încălcarea legii; dacă ar fi condamnat-o, și-ar fi pierdut reputația de om milostiv față de păcătoși și ar fi intrat sub incidenţa dreptului roman.
Nu este prima dată când cărturarii și fariseii îl atrag în capcană pe Isus pentru a-l face să greşească, iar apoi să-l poată acuza și condamna. Până acum Isus le-a demascat mereu ipocrizia și i-a învins cu înţelepciune. Răutatea umană, însă, este o fabrică inepuizabilă de inițiative criminale în toate timpurile. Sunt unii care inventează orice pentru a-și învinge adversarii sau pentru a profita de buna-credință a persoanelor.
Isus își apleacă fața la pământ pentru că îi este rușine de comportamentul lor și de ceea ce vor să-i facă acelei femei înspăimântate; se simte de două ori umilit de scena respectivă, fără rușine și fără respect. Este îndurerat de modul josnic în care este tratată acea femeie ce este o persoană umană, dar tratată ca o cârpă murdară aruncată în fața tuturor pentru a fi disprețuită. Ascultătorii lui au amuţit. Isus se simte jignit și manipulat, fiindcă vor să-i distrugă reputația folosindu-se de acea femeie sărmană care nu are nicio legătură cu el.
Situaţia femeii este o oportunitate pentru a-l ispiti și a-i distruge reputația. Instinctiv scrie pe pământ cu un deget, pentru a-și ascunde indignarea profundă. El nu scrie nimic anume, dar acele semne îl ajută să se substragă privirilor răutăcioase și ipocrite ale acuzatorilor și pentru a-și ascunde profunda neliniște.
Când ei insistă pentru a obţine un răspuns, el îşi ridică într-un final capul pentru a le spune: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!”, apoi se apleacă din nou pentru a scrie pe pământ. Sfântul Ieronim afirma că Isus a scris păcatele acuzatorilor. Este mai logic să credem că este vorba de o modalitate de a se substrage momentan întrebărilor lor insistente, prin urmare este posibil ca acele scrieri să nu fie altceva decât nişte semne trasate pe pământ. Răspunsul lui Isus i-a luat prin surprindere pe toți: mingea pe care i-au aruncat-o a fost respinsă cu violenţă în direcţia lor şi i-a surprins nepregătiţi. Aceste cuvinte sunt ca un deget îndreptat spre conștiința fiecăruia, iar ei rămân nedumeriţi și înspăimântaţi.
Drept consecinţă, ei preferă să se îndepărteze cu cozile între picioare, ruşinaţi, începând cu cei mai în vârstă, cei mai înțelepţi şi cei cu conştiinţele pline de păcate. Isus rămâne doar cu femeia, singuri. Chiar și publicul ascultătorilor adunați anterior în jurul învăţătorului a dispărut. Sfântul Augustin comentează: „au rămas doar femeia sărmană şi milostivirea” [în limba latină şi italiană această expresie este formată printr-o asociere frumoasă a cuvintelor: “la misera e la misericordia”, n. tr.]. Isus poate să se ridice în sfârșit pentru a elibera femeia din condiţia ei umilitoare de degradare și pentru a-i reda demnitatea umană. Cuvintele sale pronunțate în Templu, în casa Tatălui care l-a trimis să mântuiască şi nu să condamne (In 3,17), răsună cu solemnitate și încurajare. Ele străbat secolele şi ajung la noi ca un mesaj de speranță și milostivire: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?… Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”.
Apelativul „femeie”, pronunțat cu dragoste și respect, răscumpără toate umilințele suferite de acea fiinţă umilită și chinuită. Dacă Isus nu a judecat și nu a condamnat, nimeni nu trebuie să se simtă autorizat să o facă în locul său, cu atât mai puțin în numele lui.
