DUMINICA a V-a DE PESTE AN

Oaspetele divin de primit în casă

        În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început s-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: «Toţi te caută». El le-a spus: «Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!». Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli (Mc 1,29-39).

               ______________________________

             Deseori trăim în case goale, terorizaţi de frica faţă de străini. Le-am prevăzut cu porţi blindate şi cu camere de supraveghere, pentru  a-i descuraja şi selecţiona pe oaspeții nedoriţi. Am pierdut sensul căldurii şi al ospitalităţii. Pe vremuri, în localităţile noastre, casele rămâneau mereu deschise, se uita cheia în uşă chiar şi noaptea. Era o continuă trecere a prietenilor oaspeţi, a cunoscuţilor, a cerşetorilor, a celor nevoiaşi care căutau ajutor. Fără a bate la uşă, intrau în marea bucătărie a ţăranilor care aveau vatra mereu aprinsă. O dată transferaţi la oraş, ne-am închis. Casele sunt tot mai frumoase şi dotate cu toate utilitățile, însă suntem singuri şi, ce-i mai rău, suntem suspicioşi şi neîncrezători. Necesitatea de a ne apăra de cei răuvoitori nu trebuie să ne facă, însă, să pierdem bogăţia ospitalităţii. Depinde de noi să găsim acel echilibru, care nu-i uşor, între două exigenţe: cea a siguranţei şi cea a primirii. Evanghelia pe care o citim astăzi ne poate fi de ajutor, privind lucrurile mereu cu ochiul credinţei şi al omeniei.

            Terminându-și ritul liturgic în sinagoga din Cafarnaum, Isus intră ca un oaspete foarte binevenit în casa lui Simon Petru. Întreaga povestire a lui Marcu se roteşte împrejurul acestuia şi a casei sale, de când Isus l-a chemat ca cel dintâi pe malul lacului. Simon, împreună cu fratele său Andrei, erau din Betsaida, un orăşel cu deschidere spre ţărmul de miază-noapte a Lacului Genezaret (In 1,41). După căsătoria sa, el s-a mutat la Cafarnaum, iar fratele său, care poate era singur, îl urmase. În acest loc au înfiinţat o cooperativă de pescuit împreună cu fii lui Zebedeu, Iacob şi Ioan (Lc 5,10). Cunoaştem faptul că avea soţie deoarece Isus îi vindecă soacra în casă. Paul ne spune că femeia îl va urma pe Petru în călătoriile sale apostolice (1Cor 9,15), un ajutor foarte preţios pentru apostol printre cercurile feminine, în acele spaţii destinate doar femeilor, acolo unde bărbaţii nu aveau acces.

            Isus intră în casa lui Petru, însoţit de primii săi patru discipoli care, de acum, nu-l mai lasă şi-l urmează ca propria-i umbră. În casă, care este compusă dintr-o singură cameră mare, aşa cum era şi cea a altor pescari, găseşte într-un colţ o femeie în vârstă, culcată pe o rogojină, care avea febră mare. Ea îi este prezentată, în dorinţa secretă de a o vindeca. Nu-i cer nimic, decât îi arată lui Isus situaţia lor familiară. Sunt siguri că el nu va putea rămâne indiferent. Abia fuseseră martorii unei minuni neobişnuite, în sinagogă, despre care se vorbeşte prin oraş.

            Maestrul nu se lasă rugat şi pune în act puterea sa extraordinară de a vindeca, dar şi pentru a răsplăti generozitatea şi primirea ospitalieră a acelei familii. Minunea este povestită cu o extremă sobrietate şi simplitate: nu există decoruri pentru scenariu, nu sunt folosite nici cuvinte puternice; schema este aceea a tuturor celorlalte minuni evanghelice: întâlnirea directă cu bolnavul, descrierea bolii, cererea de vindecare (implicită), gestul vindecător, constatarea vindecării realizate. Aici totul este centrat asupra gestului lui Isus care se apropie, îi prinde mâna femeii şi o ajută să se ridice de pe rogojina sa, fără a-i spune vreun cuvânt. Pentru a indica «ridicarea în picioare» a femeii, Marcu foloseşte verbul grec «egèirein», termenul tehnic al învierii.

            Verbul ne amintește o altă minune povestită mai târziu de acelaşi evanghelist: aceea a învierii unei fete, fiica lui Iair, tocmai acolo la Cafarnaum. Acelui bărbat i-a murit fata de doisprezece ani şi venise la Isus cerându-i cu disperare ajutorul. El l-a urmat în casa sa şi, «intrând acolo unde zăcea copila, a prins-o de mână şi i-a spus: scoală-te (ègeire)! Ea s-a ridicat şi a început să umble» (5,41 ș.u.). Isus căuta contactul fizic cu cei bolnavi, îşi întindea mâna parcă pentru a face să se aprindă scânteia vieţii, aşa cum a pictat Michelangelo crearea omului în Capela Sixtină. Două familii, două femei, una în vârstă şi una tânără, eliberate de boală şi de moarte în propria lor casă. A deschide casa pentru Cristos înseamnă a o deschide spre mântuire. Răsună aici satisfacţia judecătorului divin: «Am fost străin şi m-aţi primit» (Mt 25,35). 

            În casa lui Petru soacra este vindecată, îi revin puterile şi ea, îndată, îi slujeşte pe invitaţi. O femeie activă, obişnuită să slujească, mereu în mişcare, nimeni nu reuşeşte s-o facă să se aşeze comod la masă. Pentru primii creştini, acea soacră devine modelul văduvei creştine care îi slujeşte pe cei mai nevoiaşi din comunitate. Este prototipul voluntarilor «Caritas» din parohiile noastre, care exercită aceeași misiune. Cu acea femeie vindecată, toată casa se deschide slujirii celorlalţi. Petru a deschis larg uşile şi astfel, la apusul soarelui, atunci când s-a încheiat deja odihna sabatului, a venit multă lume: «îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol; toată cetatea era adunată la uşă». Uşile se deschid, casa se măreşte pentru întreaga societate, slujirea femeii devine slujirea familiei faţă de toţi nevoiaşii. A deschide casa pentru Cristos, înseamnă a deschide casa, fără teamă, celor săraci şi nevoiaşi. Ospitalitatea poate fi lărgită în diferite moduri şi forme. Fiecare familie care este creştină cu adevărat, devine un centru social de slujire al aproapelui.

            Marcu nu se opreşte aici cu povestirea sa: primirea se lărgeşte asemenea unor cercuri concentrice până dincolo de graniţele ţării.  El povesteşte că Isus a dormit în casa lui Petru, însă, dimineaţa devreme, când era încă întuneric, a ieşit pentru a se ruga într-un loc retras. Marcu a descris o zi obișnuită din viața lui Isus la Cafarnaum: el a participat la liturgia din sinagogă, a alungat diavolul din trupul unui om pe care l-a întâlnit acolo, a luat prânzul în casa lui Petru şi i-a răsplătit generozitatea vindecându-i soacra, a dormit pe jos alături de ceilalţi pe aceeaşi rogojină şi s-a trezit devreme pentru a merge să se roage devreme într-un loc retras.

            Deseori Isus se retrăgea singur în rugăciune. Făcea acest lucru îndeosebi atunci când trebuia să ia o decizie importantă. Decizia pe care a luat-o i-o comunică lui Simon, care îl caută pentru a-l duce acasă. Îi spune că lumea i-a umplut casa: «toţi te caută!». Isus îi răspunde că a decis să plece din Cafarnaum şi să extindă raza apostolatului său în întreaga Galilee; îl invită pe Simon şi pe tovarăşii săi să meargă cu el în cetăţile învecinate. Inima lui Cristos nu cunoaşte hotare, îi îmbrăţişează pe cei de aproape şi pe cei de departe. Îi cere lui Simon şi celorlalţi urmaşi să iasă din preţioasele lor haine patriotiste şi naţionaliste. Primirea creştină are dimensiuni universale: nimeni nu este străin, toţi sunt fraţi care trebuie primiţi şi îngrijiţi. Azi, mai mult ca niciodată, chiar şi pe străinul emigrant care bate la uşa noastră. Isus îmbracă hainele mototolite ale unui sărac şi ale celui nevoiaş. Prin acesta îl primim sau îl respingem pe însuşi Dumnezeu: «Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut» (Mt 25,40).