Precum ramurile viţei sfinte a lui David
În vremea aceea, Isus a spus: «Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod o curăţă ca să aducă şi mai mult rod. Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să aduceţi rod şi să fiţi discipolii mei. (In 15,1-8)
____________________________________
Duminica trecută Isus a folosit imaginea Frumosului Păstor pentru a descrie relaţia sa de iubire cu noi, arătaţi ca oile sale cunoscute, conduse, salvate. Astăzi ne propune imaginea viţei pentru a arăta strânsa comuniune intimă care ne uneşte cu el, mort şi înviat pentru noi. Încă o dată el face apel la experienţa ascultătorilor săi, căutând imagini semnificative pentru a prezenta în mod clar învăţătura sa. Viţa era pomul roditor cel mai vechi, cel mai cunoscut şi cultivat în Palestina, ţinut al viilor şi al vinului în timpul lui Isus. Viţa de vie, cultivată pe colinele însorite ale Galileii, era un copăcel scund care-şi întindea ramurile pe verticală de la o tulpină la cealaltă, spijinite de pietre sau de plăcuţe de lemn; ramurile se încrucişau între ele, până ce acopereau terenul aproape în întregime. Adesea, viţa era sprijinită pentru a se căţăra pe un smochin, un alt pom foarte răspândit şi apreciat pentru roadele sale.ciorchinele de struguri primeau căldură pentru coacerea fie directă de la soare, fie de la pământul înfierbântat care o degajează.
Psalmul 80 descrie viţa astfel, în mod paradoxal, drept simbolo al poporului lui Dumnezeu: «Tu ai scos o vie din Egipt şi ai alungat popoare, ca s-o sădeşti. Ai pregătit terenul pentru ea, i-ai înfipt rădăcinile şi ea a umplut pământul. S-au acoperit munţii de umbra ei, şi de ramurile ei, cedrii lui Dumnezeu. I-ai întins mlădiţele până la mare şi lăstarii ei ajungeau până la fluviu» (Ps 80,9-12). Via era înconjurată de un La vigna era circondata da un zid scund de pietre care o apăra de animale. Pe o latură era construit un turn de veghe şi de refugiu pentru a evita furturile în timpul recoltei. În fiecare an, ţăranul curăţa din nou terenul de pietre şi de vreascuri; primăvara tăia ramurile viţei de vie şi la începutul verii le curăţa de mlădiţele fără rod. Sunt cele două lucrări ale Tatălui agricultor descrise de Isus.
După scrierile profeţilor şi ale poeţilor, viţa era aşadar simbolul poporului evreu. Ca s-o amintească tuturor, imaginea sa domina pe faţada Templului din Ierusalim. Osea proclama: «Israel era o vie mănoasă, care făcea roade din belşug» (10,1). Ieremia repeta acelaşi lucru: «Eu te-am plantat ca o viţă de soi, sămânţă genuină» (2,21). Păcat că acea viţă simbolică a devenit hibridă şi că a produs roade stricate şi acre. Şi totuşi, era un lucru drag cultivat cu grijă iubitoare de Dumnezeu, care i s-a schimbat într-o dezamăgire arzătoare. Isaia o cânta astfel: «Vreau să cânt o cântare de dragoste pentru iubitul meu. Iubitul meu avea o vie pe un deal mănos. A săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea, a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă. Îi voi îndepărta gardul şi va fi devastată; îi voi distruge zidul şi va fi călcată în picioare. O voi preface în pustiu» (Is 5,1-6).
Isus aplică sieşi imaginea, cu o adevărată şi proprie auto-definiţie: «Eu sunt viţa cea adevărată». Vrea să indice că Dumnezeu a înlocuit viţa cea veche a lui Israel cu trimiterea Fiului său, strămutat din cer pe pământ. O nouă viţă veritabilă, de o calitate deosebită (adevărată) care nu-l dezamăgeşte pe Dumnezeu agricultor, care se îngrijeşte de ea cu multă iubire. Nu mai este vorba despre o vie, unde sunt multe plante unul lângă celălalt, ci de o singură viţă care produce mulţte ramuri care primesc limfa de la singura tulpină. Isus spusese: «Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine» (In 12,32). Cu Paştele (ridicarea lui Isus pe cruce şi în cer) am fost cu toţii reuniţi să formăm împreună cu el un singur pom, el trunchiul şi noi ramurile, care trăiesc din însăşi viaţa sa care se înalţă de la el la noi. Şi tocmai în vederea Paştelui Isus foloseşte la ultima cină imaginea viţei. Abia la Paşte are loc unirea mlădiţelor cu unicul trunchi al viţei, care este el.
Aşadar, imaginea transmite două cincepte de bază: grija perseverentă şi iubitoare a lui Dumnezeu (agricultorul) faţă de noi şi unirea noastră vitală cu Cristos. Vrea să spună că noi suntem pentru Dumnezeu Tatăl un lucru preţios şi drag, aşa cum este însuşi Isus. El se îngrijeşte de noi cu atenţie şi aşteaptă, precum ţăranul, rodul recoltei, vinul nou, pentru a înveseli sărbătoarea sa finală cu noi. Grija sa începe primăvara prin curăţare, care este o operaţie dureroasă pentru ramuri, ce par să plângă din cauza tăieturii, însă e necesară pentru a produce roade. Uneori, situaţiile dureroase ale vieţii noastre umane provin din iubirea misterioasă a lui Dumnezeu care ne purifică în vederea recoltei finale. La fel au fost şi acelea foarte dureroase ale lui Isus, trunchiul care ne susţine şi ne dă viaţa.
Deasemenea, noi formăm cu Isus un unic organism viu unde circulă viaţa divină care ne face fii în Fiul. Depindem întru totul şi cu totul de el, într-atât încât fără de el ne uscăm precum vreascurile, buni doar de făcut focul. Lemnul viţei, amintea profetul Ezechiel locuitorilor din Ierusalimul timpului său (15,2-6), nu serveşte la nimic, nu poate fi folosit pentru nici un obiect meşteşugăresc, pentru că e fragil şi inconsistent. Ramurile viţei de vie sunt folosite doar drept combustibil pentru foc. Până când acele ramuri sunt lipite de viţă sunt preţioase în vederea rodului dulce şi bogat pe care-l produc, însă când sunt rupte nu servesc la nimic. Iată de ce Isus proclamă: «Rămâneţi în mine şi eu în voi. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic». Verbul «a rămâne» este foarte drag evanghelistului Ioan, pentru că indică perseverenţa în credinţă. Drumul de credinţă începe, de fapt, cu «ascultarea» Cuvântului, prin care Dumnezeu face un fel de atracţie magnetică spirituală, continuă cu «a veni» care este un drum spiritual progresiv, se încheie cu «a rămâne» care permite să rămânem uniţi cu Cristos precum ramurile în viţă şi va avea punctul său culminant în rămânerea definitivă în casa Tatălui.
Perseverenţa ne permite să ne ţinem legaţi de viaţa lui Isus, precum firul electric la o priză de curent. Dacă legătura ţine, curentul trece, lumina se aprinde, motorul funcţionează. Dacă se scoate din priză, totul se cufundă în întuneric şi motorul se stinge. Nimeni dintre noi nu este personal autosuficient, depindem întru totul şi cu totul de Dumnezeu, prin Isus care ne ţine uniţi cu el şi ne dă viaţă. Aceasta ne încuviinţează să fim în priză directă cu Tatăl pentru orice fel de cerere: «Cereţi şi vi se va face». Cu siguranţă că Dumnezeu nu se angajează ca să ne asculte orice capriciu şi orice fel de cerere care ne-ar putea dăuna. Condiţia pusă de Isus este clară: trebuie să ne rugăm ca discipoli ai săi, exprimând în rugăciune învăţătura sa, şi trebuie să rămânem în el, rugându-ne prin el care filtrează doar cererile noastre care sunt într-adevăr utile. E de cerut: «Doamne, învaţă-ne să ne rugăm în tine şi cu tine!»
