Suntem autentificați ca și creștini doar prin iubire
După ce a ieşit el, Isus a spus: „Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el, iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi şi-l va glorifica îndată. Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi. Mă veţi căuta şi – aşa cum le-am spus iudeilor – vă spun acum şi vouă: «Unde merg eu, voi nu puteţi veni». Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”.
(In 13,31-35)
——————————-
Suntem conduși de Ioan în cenacol, unde Isus a celebrat ultima cină cu apostolii săi, dar și unde s-a întors înviat pentru a-i instrui pe ai săi. Aceste două lungi discursuri pe care evanghelistul ni le prezintă, reprezintă o îmbinare de amintiri din acea seară, dar și din serile care au urmat, în care Isus cel înviat rămâne cu discipolii pentru a le aminti lucrurile deja spuse, dar nu destul de bine asimilate. Toți cei care au comentat aceste fragmente sunt de acord cu faptul că Isus care vorbește în timpul cinei este același care iese viu din mormânt și mai puțin cel care se îndreaptă spre moarte. Ioan a reelaborat discursurile din timpul cinei la lumina catehezelor dezvoltate de Isus după înviere cu acea mare înțelegere pe care Duhul Sfânt i-a dăruit-o.
Două sunt conceptele pe care el le dezvoltă în acest scurt text pe care l-am ascultat astăzi: glorificarea lui Isus și porunca cea nouă, două teme în mod aparent diferite, dar foarte bine legate în mintea lui Isus. Să înțelegem cum.
Iuda a ieșit din cenacol și a fost absorbit de întunecimea nopții pe care o avea deja în inimă. A-l pierde pe acel discipol, iubit deopotrivă, pentru Isus reprezintă o lovitură și aproape un faliment. Acel faliment va fi devenit complet odată cu capturarea lui, patima și moartea pe cruce. Isus este conștient și a încercat să-i facă conștienți și pe discipoli prin semnul umilitor de a le spăla picioarele. Ca de obicei a fost Petru care a intuit soarta tragică, încercând să refuze acel gest al maestrului, încercând în mod neîndemânatic să îl îndepărteze. Isus a încercat să-l facă să înțeleagă că dacă nu ar accepta umilința sa, nu ar avea loc printre urmașii săi. Putea să iasă din cenacol ca Iuda! Cuvinte sunt de o încărcătură imensă și pe bună dreptate l-au speriat pe Petru. Acel gest de sclav pe care Isus l-a făcut era un gest exemplar pe care discipolii lui l-ar fi putut imita, dar mai mult decât atât, era un gest profetic de slujire extremă pe care Isus începea să-l îndeplinească prin dăruirea vieții sale prin intermediul unei morți umilitoare: moartea pe cruce, rezervată doar sclavilor.
În logica umană, totul era îngrozitor de adevărat, dar în planul misterios a lui Dumnezeu, acea moarte, pusă în scenă în cenacol cu semnul umilinței era începutul glorificării Fiului Omului. Cina este introdusă de Ioan exact cu această vestire a glorificării: «știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit» (In 13,1). Începea trecerea sa din această lume în cea a lui Dumnezeu, din lumea umilirii la lumea gloriei. Când au venit la el câțiva greci, Isus a exclamat: «A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat». Și apoi a explicat: «Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult» (In 12,23-24). Odată cu patima a început și glorificarea Fiului Omului, care de pe pământ se înalță la cer, treaptă cu treaptă. Nu e o scară care coboară spre moarte, dar o scară care urcă spre înviere și viață, pentru că e o scară parcursă din iubire și cu iubire nemaiauzită.
Din înălțimea acelei scări Isus astăzi ne repetă: «Astăzi Fiul Omului a fost glorificat și Dumnezeu a fost glorificat în El». Doar cel înviat putea spune aceste lucruri în așa fel încât să fie bine înțelese. Gloria sa este rezultatul unui drum al crucii. Dar, atenție, un drum al crucii este un drum al iubirii. Nu a fost nimeni care să-i fi luat viața lui Isus, a fost El însuși care și-a dăruit-o cu această conotație: i-a iubit pe ai săi care erau în lume, până la limita extremă umană care este moartea; nu este iubire mai mare pentru cel care își dăruiește viața pentru prietenii săi. Iată de ce glorificarea lui Isus este împletită în maniera inseparabilă cu iubirea sa. «»
Așadar el poate să vorbească de «porunca cea nouă» niciodată promulgată până acum. Iubirea nu se comandă, se dăruiește în mod liber și spontan, nu este o comandă, este o exigență, o nevoie. Aici termenul «poruncă» are semnificația de «exigență», necesitate care se naște din interior, care nu este impusă din afară.
Această poruncă-exigență este nouă pentru că este formulată în manieră nouă. Nu mai este: «iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți», dar: «iubiți-vă așa cum v-am iubit eu pe voi». A schimbat termenul de comparație. Creștinul este chemat să iubească așa cum a iubit Isus: până la a-și da viața pentru frați. Nimeni nu poate să ceară mult dacă înainte nu a dat exemplu.
În al doilea rând e «nouă» această poruncă pentru că ia naștere dintr-o inimă nouă, acea inimă pe care Tatăl a dăruit-o fiilor săi prin botez, când a revărsat Spiritul său în noi și ne-a schimbat natura (1 In 3,1). Suplimentul de iubire pe care Isus îl cere e același pe care Dumnezeu însuși, care este iubire, ni l-a dăruit. De aceea Isus îl poate cere ca semn de recunoștință din partea discipolilor, adică a acelora care au trecut de la moarte la viață (1In 3,14) și demonstrează această trecere iubind în mod nou, așa cum a iubit Isus. Ceea ce noi suntem cu adevărat, adică fiii lui Dumnezeu, nu se vede. Isus ne spune că iubirea pe care o trăim este unicul semn care arată lumii cine suntem noi cu adevărat. Ne cere să arătăm în exterior misterul inefabil pe care l-am primit înăuntrul nostru. Cine nu știe să iubească, nu este fiul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Cine nu iubește rămâne în moarte, spune evanghelistul Ioan (1 In 3,14).
Transpus în practică, totul vrea să însemne a trăi ca adevărați fii ai lui Dumnezeu cu o viață bazată pe iubire și generozitate, a nu lăsa spațiu în inima noastră pentru ură, ranchiună, egoism, cu alte cuvinte vrea să spună să ne folosim propria existență iubind în mod necondiționat și fără limite orice frate pe care Dumnezeu ni-l pune alături, atât în lucrurile mici cât și în cele mari.
