DUMINICA a IV-a DIN POSTUL MARE

În inima evangheliei cu iubire nemaiauzită

          În acel timp i-a spus Isus lui Nicodim: «Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică». Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face (fapte) rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu» (In 3,14-21).

                 ___________________________

           Catehumenilor şi penitenţilor, în drumul lor către Paşte, trebuia să li se spună care era nucleul central al evangheliei adusă de Isus, ce anume trebuia să se creadă cu toate puterile, în plus şi înainte de orice alt lucru. Astăzi Ioan ne transmite sinteza, inima învăţăturii lui Isus. Este o viziune de speranţă şi de încredere nemaiauzită, capabilă să orienteze în mod pozitiv întreaga viaţă a celui credincios. Ne aflăm la Ierusalim în timpul sărbătorii Paştelui, pe care Isus o trăieşte în oraş după alungarea comercianţilor din Templu. Un rabin fariseu bătrân, cu numele de Nicodim, vine la el noaptea pentru a nu se fi văzut de colegi. El este curios să cunoască ce anume învaţă Isus, care este esenţa doctrinei sale. Isus îi răspunde, cum era firesc, că argumentul central al predicării sale este iubirea lui Dumnezeu Tatăl (împărăţia sa) venit printre ai săi. Practic învaţă că, în persoana sa, Dumnezeu însuşi a venit printre oameni şi pune la dispoziţia tuturor regalitatea sa iubitoare, capabilă să elibereze de cel rău.   

            Însă pentru a vedea toate acestea cu ochii credinţei şi a intra în contact intim cu acest Dumnezeu, este necesară naşterea din nou prin apa Botezului. Este vorba despre o naştere de sus, o viaţă care vine de la Dumnezeu, transmisă de Duhul Sfânt, care este ca adierea divină care i-a dat viaţă primului om. Bătrânul rabin îi expune diferite obiecţii, însă Isus îl asigură şi îi spune ca să-l  creadă în tot ceea ce omeneşte pare a fi imposibil, deoarece el, Fiul omului, vine din cer şi ştie ce spune. În sfârşit, izvorul mântuirii stă în întregime în iubirea nemaiauzită pe care Dumnezeu o are pentru lume, care face posibil imposibilul. Dumnezeu nu a pierdut obiceiul de a face minuni.

            Tocmai aici începe discursul pe care-l ascultăm astăzi. Dialogului cu bătrânul rabin incredul, îi urmează monologul în care evanghelistul rezumă mesajul paradoxal pe care Isus îl transmite. El, care este maestru în Israel, va aminti că Moise a înălţat şarpele de bronz pe un stâlp pentru a-i vindeca pe toţi cei care erau muşcaţi de şerpi în pustiu. Cartea Numerelor (21,4-9) povesteşte a nu ştiu câta revoltă a poporului evreu în călătoria de circa patruzeci de ani către ţara promisă. Obosit din cauza lungului drum, se plângea de lipsa pâinii şi de puţina apă, fiindu-i silă de mană ca fiind o hrană prea uşoară. Dumnezeu îl pedepsi cu numeroşi şerpi deosebit de veninoşi în acele părţi neprimitoare. Cei care s-au răzvrăti, fiind incapabili de a împiedica acea situaţie tragică, au alergat la Moise pentru ca el să le fie mijlocitor pe lângă Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a poruncit să toarne un şarpe de aramă, ca semn tangibil al mântuirii sale. Acel şarpe i-a urmat pe evrei ca un stindard până la intrarea în ţara lor, şi a fost pus în Templul lui Solomon ca amintire pentru salvarea primită. Regele Ezechia, în secolul al optulea î. Cr., l-a distrus pentru că devenise un fel de totem (obiect sculptat) care era în concurenţă cu Dumnezeu (2 Re 18,14).

            Isus îi descoperă lui Nicodim şi nouă că acel şarpe era simbolul profetic al înălţării sale pe cruce. El, care a coborât din cer pe pământ, va fi înălţat de la pământ ca un răufăcător răstignit. Dar Dumnezeu îl va face să devină instrument de mântuire pentru oricine va privi spre el cu credinţă. Isus se foloseşte de simbol doar în aspectul lui pozitiv de mântuire, nu în cel negativ care se referă la pedeapsa păcatului. Dezvoltă trei aspecte ale profeţiei reprezentate: înălţarea, care este prima treaptă a ridicării sale la cer, puterea salvifică a morţii sale pe cruce, voinţa iubitoare a lui Dumnezeu. Se pleacă de la rezultat (crucea) pentru a ajunge la cauză (iubirea).

            Printr-o frază puternică pusă în centrul discursului său, Isus rezumă acum întreaga vestire creştină conţinută în evanghelia sa: «Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu se piardă ci să aibă viaţa veşnică». Unicul motiv exclusiv al întrupării şi morţii Fiului lui Dumnezeu este iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru lume, acea lume a oamenilor care se îndepărtase de El. Dintr-o singură lovitură, el a umplut abisul care se deschisese între el şi oameni. Ioan va aminti aceste cuvinte atunci când va spune: «Dumnezeu este iubire. Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unul născut, ca să trăim prin el» (1 In 4,9s). În spatele verbului «a dărui» nu este doar răstignirea, ci întreaga viaţă de dăruire a Fiului de la naştere şi până la moartea sfâşietoare ca răufăcător. El ne-a iubit cel dintâi, pe când eram încă nedemni păcătoşi (Rom 5,6-8),şi a dăruit totul fără calcule, până la capăt: «El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi» (Rom 8,32). 

            Dacă nu am fi înţeles bine învăţătura sa atât de extraordinară, Isus o formulează într-un mod şi mai clar într-o formă negativă: «Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul în lume pentru a condamna lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin el». Termenul «lume» în această frază revine de trei ori, pentru a ne face să înţelegem dimensiunea universală a iubirii lui Dumnezeu. El îi iubeşte necondiţionat pe toţi, nu doar pe unii aleşi şi selecţionaţi. Isus a fost dăruit pentru toţi, pentru ca toţi să se mântuiască. Alături de puternica sa voinţă de mântuire nu există o altă voinţă, fie chiar ascunsă, de a condamna; nu este dosită nici o prefăcută diplomaţie: Dumnezeu vrea mântuirea tuturor (1Tim 2,4), adică vrea să ofere tuturor «viaţa veşnică». Cu această expresie nu este indicată numai viaţa fără de sfârşit, ci viaţa care aparţine veşniciei, adică lui Dumnezeu; într-un cuvânt, viaţa divină a fiilor lui Dumnezeu, cea pe care Isus ne-o comunică prin naşterea de sus prin botez, aşa cum i-a spus lui Nicodim.

            Singura condiţie subiectivă este credinţa pe care Dumnezeu o oferă tuturor, însă care poate fi refuzată cu vinovăţie de către oameni care sunt liberi să aleagă. Soarele străluceşte în lume pentru toţi, dar cineva se poate ascunde de el, însă atunci el se condamnă în mod automat ca să trăiască în întuneric. Isus este lumina lumii, aşa cum soarele care răsare în fiecare zi pentru toţi, dar poate fi refuzat. Pe această acceptare sa pe acest refuz omul îşi joacă propria mântuire sau condamnare definitivă. Bătrânul Simeon, luând copilul Isus în braţe, spunea că el era aici «spre căderea şi spre ridicarea multora, semn de contradicţie» (Lc 2,34). Se referea la această libertate de alegere sau de refuz, pe care orice om o posedă în mod absolut. Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne respectă ca atare.

            Isus oferă celui credincios asigurarea că nu va fi condamnat, ci mântuit în viaţa veşnică. Dumnezeu nu închide uşa nici chiar celui necredincios, rămâne responsabilitatea fiecăruia de a o deschide sau închide înaintea sa. Nimeni nu primeşte condamnarea de la Dumnezeu, fiecare se condamnă sau se mântuieşte pe sine prin alegerea liberă. Refuzarea iubirii lui Dumnezeu este adevărata auto condamnare. Omul, precum un hoţ, poate refuza lumina gândindu-se că va putea ascunde conduita sa rea şi să acţioneze fără a fi pedepsit; însă nimic nu poate fi ascuns lui Dumnezeu, orice lucru secret va trebui să iasă la iveală, atunci când lumina sa glorioasă va apărea. Atunci ne vom vedea aşa cum suntem într-adevăr şi vom alege. Pentru această întâlnire în lumină trebuie să ne pregătim cu încredere, va fi o întâlnire de iubire şi de bucurie pentru noi, cei care-l iubim.