Maria, purtătoarea Fiului lui Dumnezeu
În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia și a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt și a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău. Și de unde îmi este [dată] mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” Maria a spus: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită. (Lc 1,39-48)
—————————————–
Celălalt mare protagonist al adventului este Maria, mama Domnului. Ioan l-a vestit pe Cristos, Maria l-a purtat. Evanghelia de astăzi ne spune că primul destinatar al acestui dar este întocmai acel Ioan pe care l-am întâlnit în duminicile precedente, acum fiind adult, pe malul stâng al Iordanului. Acesta a parcurs în lung şi-n lat regiunea de dincolo de fluviu, Pereea, care nu făcea parte din ţara promisă. Maria parcurge drumurile Galileii şi ale Iudeii de la nord la sud, drumurile adevărate ale ţinuturilor părinţilor, cel al lui Abraham, al lui Isac şi Iacob. În vigilia Crăciunului suntem invitaţi să privim această minunată femeie care-l poartă tuturor pe Isus.
Călătoria Mariei este unul al carităţii. Se definise «slujitoarea Domnului» şi îndată se face slujitoarea oamenilor după logica evangheliei. Scena bunei vestiri (Lc 1,26-38) prezintă porunca iubirii lui Dumnezeu, cea a vizitei ce urmează imediat arată porunca geamănă a iubirii faţă de aproapele. Aici Maria ne învaţă că a-l sluji pe aproapele aflat în nevoie valorează mai mult decât orice practică ascetică şi decât orice devoţiune. Împreună cu ea se naşte slujirea ca stil de viaţă creştină. În ea, însuşi Isus începe pelerinajul său de caritate printre oameni, ca şi cum ar fi grăbit să înceapă. Se slujeşte de picioarele şi de mâinile mamei sale, neputându-le folosi încă pe ale sale. Nimeni nu i-a cerut Mariei să alerge într-ajutorul rudei sale vârstnice, care era deja însărcinată în luna a şasea. Gestul său este unul spontan, o iniţiativă în întregime personală, datorată evidentei sale sensibilităţi; un gest împlinit cu acea «grabă» interioară care pune aripi picioarelor aceluia care se simte solicitat în interior de o urgenţă.
Astăzi nu ne dăm seama suficient de dificultatea unei asemenea călătorii. Înainte de toate, dificultatea psihologică: Maria este căsătorită cu Iosif, chiar dacă încă nu şi-a făcut intrarea în casa soţului. Intervalul dintre primul şi al doilea timp al căsătoriei este de circa un an; în timpul acestei perioade, tânăra, soţie cu drepturi depline, nu se putea îndepărta de casa părintească, fiind închisă într-o specie de clauzură pentru a evita surprize neplăcute într-o societate în mod rigid maschilistă şi suspicioasă. Faptul că Maria a ignorat aceste reguli sociale, atât de stricte şi obligatorii, spune multe despre puterea voinţei sale şi despre capacitatea ei de iniţiativă. A răsturnat ordinea socială a unui orăşel închis, revărsând scandal şi perplexitate asupra tuturor acelor locuitori lipsiţi de delicateţe. La acestea se adaugă dificultatea logistică a unei călătorii de 150 km. care dura circa patru zile de mers cu greu pe drumuri de munte neasfaltate şi stricate, expus tuturor riscurilor caravanei care, noaptea, rămâneau sub cerul deschis. Însă acestea nu sunt dificultăţi capabile să-l abată sau să-l frâneze pe acela care este împins de iubirea care-i freamătă înăuntru. O femeie de o astfel de valoare este foarte departe de imaginile ambigue ale anumitor devoţiuni mariane. Isus şi-a ales ca mamă o femeie puternică, decisă şi sensibilă.
Atenţia evanghelistului este centrată în totalitate asupra întâlnirii dintre cele două mame. Aşa cum se obişnuia, cea tânără saluta mai întâi per cea mai în vârstă, cu toate acele forme de politeţe pe care evanghelistul nu le descrie; salutul era chiar un ritual. Încă o dată, «glasul» este primul vehicul al vestirii lui Cristos, aşa cum a demonstrat Ioan în duminicile dinainte. Numai că aici glasul nu este singurul instrument al vestirii unei aşteptări, fie chiar aşa de aproape, ci este cel care îl introduce pe Mântuitor în casa şi în inima viitorului precursor. Glasul Mariei a precedat glasul Botezătorului. «Slujitoarea Domnului» este primul instrument al venirii Mântuitorului mult aşteptat. În spatele conversaţiei mamelor are loc întâlnirea celor doi copii nenăscuţi. O întâlnire exprimată conştient de tresăltarea de bucurie a lui Ioan, care era încă în sân. Mai târziu, el va traduce acest rit din vechime astfel: «Prietenul mirelui, care stă și ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Așadar, această bucurie a mea este acum deplină». (In 3,29). Întâlnirea celor două mame pune în lumină măreţia Mariei, descrisă în trei exclamaţii ale Elisabetei şi de însăşi cântarea Mamei Domnului. Elisabeta o primeşte pe verişoara ei cu o binecuvântare prin care îşi exprimă recunoştinţa faţă de aceasta şi faţă de Dumnezeu, care a trimis-o la ea: «Binecuvântată eşti tu între femei». Acea femeie este o creatură privilegiată, excepţională, între toate femeile din lume, pentru că «binecuvântat este rodul sânului său». Binecuvântată pentru că e mamă. Măreţia Mariei vine în mod exclusiv din privilegiul ei de a fi mama Fiului lui Dumnezeu. Străluceşte din lumina reflectată asupra ei, nu din propria lumină. De aceea Elisabeta se grăbeşte ca s-o definească «Mama Domnului meu» cu un strigăt spontan de uimire şi de surprindere. Este cuprinsă de uimirea bucuroasă de a fi vizitată de acea femeie atât de mare. La salutul Mariei ea este umplută de Duhul Sfânt care locuieşte în ea încă din ziua Bunei Vestiri şi a înţeles cu cine avea de-a face. Acea femeie venită de la Nazaret ca s-o slujească este mama Domnului său, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob. Chiar şi creatura sa a tresărit de bucurie în sânul ei. Amândouă au simţit prezenţa vie a lui Dumnezeu în ele.
Îngerul vestise lui Zaharia că copilul său va fi «plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale» (Lc 1,16). Consacrarea profetică aşteptată se împlineşte acum la glasul Mariei, devenită mijloc al carismei profetice care o locuia. Mamă şi fiu sunt constituiţi profeţi ai Celui Preaînalt. Astfel, Elisabeta nu poate să nu o proclame fericită pe Maria, prima credincioasă din istoria creştină: «Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!». În aceste cuvinte există o tentă de regret pentru necredinţa lui Zaharia, bărbatul ei, rămas mult din cauza neîncrederii. Maria a crezut cu proptitudine şi acum vorbeşte cu glasul său plin de har; este binecuvântată ca mamă şi este fericită deoarece e credincioasă. Binecuvântarea este doar un dar gratuit al lui Dumnezeu, fericirea este răspunsul uman de adeziune. Fericirea evanghelică a credinţei este prima şi ultima, care se încheie cu aceste cuvinte spuse lui Toma de cel înviat: «Fericiţi cei care cred fără să vadă» (In 20,28). Cântecului profetic al Elisabetei îi urmează cântul profetic al Mariei, pe care noi îl indicăm cu primul cuvânt al textului latinesc drept «Magnificat». Este discursul ei cel mai lung şi trădează obişnuinţa ei de a vorbi des şi îndelung cu Dumnezeu. Pune laolaltă glasul patriarhilor şi al profeţilor, care l-au aşteptat cu nerăbdătoare bucurie pe copilul care acum locuieşte în ea. Spun asta numeroasele referinţe biblice din care acesta este compus, aproape o sută. Este un strigăt spontan de bucurie care izvorăşte irezistibil din sufletul Mariei care, în casa vârstnicei rude, vine la suprafaţă. Proclamă măreţia Domnului, strigă fericirea sa de mamă care îl poartă în ea pe Mântuitor. Se simte că este o femeie privilegiată, o capodoperă a lui Dumnezeu. De acum nu mai există spaţiu pentru o falsă modestie. Dumnezeu a situat-o în centrul istoriei împreună cu Fiul pe care-l poartă în sân. Extrema sa micime s-a schimbat într-o măreţie ameţitoare. Toate generaţiile o vor numi fericită, pentru că Dumnezeu a făcut în ea lucruri mari. Îl vigilia Crăciunului aceste cuvinte sunt incredibil de adevărate şi de actuale. Nu ne rămâne decât să le facem ca ele să răsune în inimă cu o infinită recunoştinţă.
