Diavolul – între certitudini, dubii şi negaţii
În acel timp, au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, Isus a intrat în sinagogă şi-i învăţa. Şi erau uimiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om cu duh necurat, care a strigat, zicând: «Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu». Dar Isus i-a poruncit cu asprime: «Taci şi ieşi din el!». Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât discutau între ei, zicând: «Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun». Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileei (Mc 1,21-28).
___________________________________
Se vorbeşte puţin despre diavol. Chiar şi preoţii evită acest argument incomod în omiliile lor. Pe de o parte, aceasta se datorează faptului că nu se mai crede în existenţa sa, cu atât mai puţin, în influenţa sa asupra lumii şi asupra istoriei. Cel mult admitem că diavolul nu ar fi o persoană ci, mai curând, personificarea mitică a răului, pe care nimeni nu-l poate nega. Acest personaj sinistru nu poate fi decât mulţumit pentru că uităm de el; astfel poate acţiona nestingherit cutreierând lumea în sus şi-n jos. Pe de altă parte, în ceea ce-l priveşte pe diavol, trebuie să punem la socoteală reacţia creştină împotriva anumitor medii înconjurătoare care, într-un mod superstiţios şi fanatic, îl văd pe diavol peste tot. Drept consecinţă, se înmulţesc pe neaşteptate exorcişti, magi şi vrăjitori la care multă lume aleargă pentru a se apăra şi a combate cu rapiditate o neplăcere la nivel psihologic sau o boală. S-ar părea că diavolul, alungat pe uşă prin cultura noastră ştiinţifică, ar reintra pe fereastră prin superstiţia populară.
Nu poate fi negat faptul că Isus ar fi vorbit despre diavol şi cu diavolul; l-a combătut, scoţându-l cu extremă uşurinţă din dominaţia sa. Ne-am putea imagina că s-ar fi înşelat? Primii trei evangheliști redau, la început, ispitirile lui Isus în deşert, prin opera diavolului; Marcu şi Luca indică prima minune a lui Isus prin vindecarea omului posedat de un duh necurat din Cafarnaum. Este ceea ce am ascultat azi în liturgia duminicală. Cu toate acestea nu putem spune că diavolul ar avea precedenţă în viaţa lui Isus; el nu apare a fi deloc obsedat de prezenţa sa, care rămâne marginală, dar nu neînsemnată. Ajunge să ne gândim că din circa 35 de minuni povestite în detaliu de evanghelii, doar 3 sau 4 sunt atribuite exorcismelor. Este o cifră mică ce arată marginalitatea diavolului chiar în evanghelii. Mântuirea înfăptuită de Isus înseamnă şi eliberarea de păcat şi de diavol: «Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului» (1In 3,8), însă acţiunea sa este îndeosebi una pozitivă: este darul vieţii divine oferit creştinilor prin predicarea evangheliei primite cu credinţă şi prin moartea lui Isus pe cruce, prin învierea şi înălţarea sa la cer. Isus nu s-a prezentat ca fiind împotriva diavolului, ci s-a prezentat drept mântuitor, dătător de viaţă divină pentru oameni.
Marcu ne descrie astăzi primul exorcism făcut de Isus chiar la Cafarnaum, acolo unde abia îi chemase pe primii săi urmaşi. La începutul povestirii, evanghelistul ne spune că Isus învăţa în sinagogă în zi de sâmbătă, zi sacră pentru evrei, zi de odihnă în cinstea lui Dumnezeu creator şi salvator. Aşadar, exorcismul este inserat în timpul unei liturgii a cuvântului, unde se arată toată originalitatea predicatorului, care manifestă o autoritate şi o putere excepţională. În explicaţiile sale, el nu face nicicând referinţă la maeştrii, aşa cum o făceau predicatorii din acea vreme, chiar şi din simplul motiv că el nu a frecventat nici o şcoală rabinică. Însă cuvântul său are puterea de a convinge şi de a schimba inimile, este cuvântul creator al aceluia care a creat lumea.
În fragmentul de astăzi, acel cuvânt se arată a fi de o eficacitate surprinzătoare prin demascarea şi alungarea diavolului care se adăpostește până şi în trupul unui om care frecventa cu devoţiune rugăciunea în sinagogă. Acesta este atins de o posedare diabolică, care foloseşte trupul său, dar care îşi are oglindirea în suflet. Prezenţa sa în sinagogă înseamnă că el caută să o domine cu rugăciunea, însă nu reuşeşte. Nu ni se spune care erau acele manifestări care îl însoţeau. Marcu spune, printr-o descriere expresivă, că era un om «cu un duh necurat», în loc să spună că duhul era înăuntrul lui. Vrea să spună că diavolul îl poseda pe acel om şi îl acoperea ca şi cu o cămaşă de forţă, care nu-i dădea scăpare. Doar cuvântul lui Dumnezeu, citit şi explicat de Isus, reuşeşte să slăbească acea îmbrăţişare sufocantă, să rupă acele bare ale temniţei în care omul era închis.
Evanghelistul îl arată pe diavol drept «duh necurat», adică opusul lui Dumnezeu care este «sfântul». Adjectivul indică ticăloşia şi răutatea care-l caracterizează în gând şi acţiune. El trăieşte în întunecimea minciunii şi a răului, fiind cufundat în noroiul care-l face necurat, precum porcii care se tăvălesc în el. Această fiinţă răutăcioasă, constrânsă fiind de Isus să iasă la iveală, strigă toată spaima sa prin gura omului pe care-l ţine prizonier: «Ce ai cu noi, Isus din Nazaret?»: astfel sună în limba greacă strigătul său tulburător. Această expresie indică faptul că există o distanţă abisală între el şi Isus. Acesta este «sfântul lui Dumnezeu», cel care întrupează bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om; diavolul este «necuratul», cel care întrupează toată ticăloșia şi răutatea din lume.
Evangheliile, pentru a indica această realitate dăunătoare, preferă să folosească (de 47 de ori) termenul «diavol» (în greacă: daimonion), care înseamnă cel care divide, care distruge, care sfâşie asemenea unui animal sălbatic. Este mai puţin frecvent (de 15 ori) termenul «diavol» care, etimologic înseamnă adversar al omului, cel care-l defăimează în faţa lui Dumnezeu. Şi mai puţin folosit (de 14 ori) este termenul «satană», ce derivă din cuvântul aramaic care indică adversarul, duşmanul lui Dumnezeu. De aceea, diavolul nu se va putea apropia niciodată de Dumnezeu, deoarece ar trebui să depăşească o distanţă enormă, ar trebui să treacă peste un abis. Aceasta nu-l împiedică însă pe Isus să-l ajungă din urmă cu acţiunea sa mântuitoare. Braţul puternic al lui Dumnezeu este lung şi umple orice distanţă. Diavolul se simte în stăpânirea deplină a sfântului lui Dumnezeu, deoarece acesta este cel mai puternic (3,27) şi poate dispune de destinul său. De aceea strigă cu disperare: «Ai venit să ne distrugi?».
De ce vorbeşte aici la plural, spunând: ai venit să ne distrugi? Se bănuieşte că el nu acţionează niciodată singur, ci cu complicitatea şi ajutorul aceluia care este ca el. Ar demonstra acest lucru scena vindecării celui posedat din ţinutul gherasenilor. Cu acea ocazie, atunci când Isus a instaurat un foarte scurt dialog cu diavolul întrebându-l care-i este numele, acesta i-a răspuns: «Numele meu este „Legiune”, căci suntem mulţi» (5,9). Iar apoi când Isus a alungat acea legiune, aceasta a luat în stăpânire mai mult de două mii de porci, nelăsând în urmă pe niciunul. Există o misterioasă lege a complicităţii care îi leagă pe diavoli aşa cum sunt legaţi răufăcătorii care trăiesc în acelaşi spaţiu.
In acest moment diavolul încearcă o ultimă tentativă de rezistenţă, folosindu-se în mod ingenios de numele lui Dumnezeu într-o formă magică: «Ştiu cine eşti: sfântul lui Dumnezeu». A cunoaşte numele adevărat al unei persoane înseamnă s-o poţi folosi pentru a câştiga putere asupra ei. Acţiunea magică nu funcţionează cu Fiul lui Dumnezeu, care cunoaşte bine aceste mijloace ingenioase artificiale, drept urmare reacţionează poruncindu-i să tacă şi să iasă din omul pe care-l ţine ostatic. Diavolul nu se poate opune, ci iese, umilit şi învins, trântind mânios uşa. Marcu povesteşte că diavolul a ieşit imediat «scuturându-l şi strigând cu glas puternic» şi, în sfârşit, sărmanul om era liber; iar acum stupoarea şi entuziasmul celor prezenţi a atins cerul. Nimeni nu mai văzuse un asemenea lucru. Era «o învăţătură nouă dată cu autoritate» şi putere. Toate acestea trebuie să ne încurajeze că suntem în mâinile lui Dumnezeu, mântuitor puternic, apăraţi de scutul botezului care ne-a comunicat puterea Duhului Sfânt, apăraţi de iubirea paternă a lui Dumnezeu-iubire. Împreună cu sfântul Paul putem spune: «Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, în Cristos Isus, Domnul nostru» (Rom 8,35 ș.u.). Ajunge, aşadar, cu superstiţiile!
