În acel timp, Isus a început să le vorbească celor din sinagogă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre!”. Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosíf?”. Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafárnaum, fă şi aici, în patria ta!». Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israél în zilele lui Ilíe, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, dar Ilíe nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarépta Sidónului. Şi mulţi leproşi erau în Israél pe timpul profetului Elizéu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat, decât doar Naamán sirianul”. Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.
(Lc 4, 21-30)
============================================================
Suntem încă în sinagoga din Nazaret ca duminica trecută, ascultăm încă prima predică a lui Isus abia începută cu cuvintele de deschidere readuse și astăzi de liturgie. Isus spune că în acel moment s-a împlinit Scriptura proclamată solemn de către el, promisiunea lui Dumnezeu s-a împlinit. Dumnezeu a inaugurat anul de har, timpul mântuitor (kairosul), el a intrat acum în mod decisiv în istoria noastră. Este un mod diferit de a spune, cum în în Mc 1,15: „Timpul s-a împlinit, Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Odată cu trimiterea lui Cristos, suveranitatea puternică și milostivă a lui Dumnezeu a venit în lume, Dumnezeu este aici lângă făpturile sale sărace și nevoiașe, a început deja eliberarea de păcat și de rău. Isus a început deja să împlinească acele semne pe care profetul Isaia tocmai le-a descris. Singura condiție necesară este credința în cel pe care l-a trimis, Isus Mesia din Nazaret.
Poate că era prea mult să ceară acest lucru conaționalilor din Nazaret, care îl văzuseră crescând printre ei, fără acele semne particulare care-l prevesteau ca ceva diferit și superior. Fiul meșterului Iosif acum spunea că este Mesia și chiar fiul lui Dumnezeu, el a spus că este chiar purtătorul acelei suveranități puternice a lui Dumnezeu care îl mântuiește pe om. Luca înregistrează mirarea și uimirea la cuvintele harului atât de noi care-i i-au ieșit din gură. Uimirea este cea care te face mut în fața lucrurilor neașteptate și surprinzătoare.
Isus a impresionat, a uimit și i-a lăsat fără cuvinte pe toți. Acei săteni duri au rămas la început între vise și necredință. Apoi parcă retreziți se întreabă: „Acesta nu este fiul lui Iosif”. Marcul ne spune că au făcut rapid o radiografie a familiei sale și au găsit doar oameni obișnuiți și modești: „Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei, ruda lui Iacob, Ioses, Iuda și Simon? Și femeile familiei sale nu sunt aici printre noi? Și au fost scandalizați de el”(Mc 6,3). Cum s-ar fi putut crede că Dumnezeu a ales ca mântuitor un om cu o origine atât de modestă, care purta aceiași tunică și aceleși sandale, ca oricare dintre ei, sărac ca și ei, cu educația modestă pe care o avuseseră.
Întotdeauna este dificil să crezi într-un Dumnezeu care poartă hainele noastre, care nu-și ascunde gloria și puterea în chipul bronzat al unui om oriental, crescut printre oamenii obișnuiți, fără a lăsa nimic din splendoarea lui să se piardă. Este de preferat un idol care lansează fulgere și tunete, în felul lui Jupiter, un idol care sperie și inspiră supunere. Un idol cu mâna ridicată și cu degetul îndreptat pentru a comanda și condamna, un idol care îl terorizează pe om, care îl face mut sau îl face să se simtă ca un sclav cerșetor care se închină în fața lui. Acesta este Dumnezeul pe care îl visează omul, cel obișnuit să-și imagineze și să se teamă. Scandalizează un Dumnezeu care cu dragoste și răbdare împărtășește existența noastră dificilă, care înțelege și iartă, ajută și mângâie, un Dumnezeu aproape, un Dumnezeu cu noi, un Dumnezeu iubire. Acesta este Dumnezeul pe care Iisus l-a prezentat la Nazaret în acea zi, prea uman pentru a fi acceptat, prea modest pentru a se impune.
Isus citește în chipurile conaționalilor săi necredința ipocrită pe care se tem să o conteste în mod deschis, dar care susține că vede semne și minuni pentru că au auzit de concetățeanul lor ca este capabil să facă minuni precum unul dintre vechii profeți. Ei așteaptă la fel de curioși ca oamenii iubitori de spectacol să poată vedea niște numere extraordinare și izbitoare. Și ei fii ai acelei umanități curioase și superstițioase, care este însetată de minuni și aleargă acolo unde se spune că se întâmplă ceva spectaculos. Isus nu răspunde așteptărilor lor: nu este dispus să dea spectacole de artificii. El răspunde cu două proverbe, destul de provocatoare, care exprimă neîncrederea ce se vede pe acele chipuri: „Doctore vindecă-te pe tine însuți”, arată-ne ce ești capabil să faci chiar aici, în țara ta. „Niciun profet nu este bineprimit in patria sa”, nu este de mirare că voi nu aveți încredere în mine, pentru că acest lucru s-a întâmplat cu fiecare profet din istoria Israelului; toți au fost respinși și persecutați.
Pentru a ilustra gândirea sa, el se referă la exemplul a doi profeți care au făcut cele mai benefice fapte în afara țării lor, așa cum s-a întâmplat cu ILIE în Sarepta Sidonului (1 Regi 17,9-24), sau în favoarea străinilor, așa cum a făcut ELISEU odată cu vindecarea lui Naaman sirianul (2 Regi 5,1-19). Dacă Dumnezeu nu este primit, merge mai departe, bate la ușa vecinului. Nimeni nu îl poate bloca, condiționa sau monopoliza ca pe un lucru propriu și exclusiv. Dumnezeu nu are hotar, lumea întreagă este a lui; el este un conațional al tuturor, nu face preferințe pentru că toți sunt fii săi în același mod. Isus aparține tuturor, el este mereu pe cale, trebuie să meargă mereu mai departe, țara lui este lumea. Episodul din Nazaret anticipă în mod profetic depășirea legarii de locul natal, a naționalismului pe care biserica apostolică l-a făcut în istoria începuturilor, când creștinismul era amenințat că va fi închis în iudaism cu privilegiile sale de rasă și sânge.
Același episod este văzut de Luca ca o istorie anticipată a patimirii , o prefigurare a destinului care îl așteaptă pe Mesia. Nazaretul, cu reacția sa fanatică și violentă, este o imagine a întregii națiuni evreiești necredincioase care refuză și ucide pe fiul său, mult așteptatul Mesia, pentru că nu-i îndeplinește așteptările: „El a venit printre ai săi și ai săi nu l-au primit ”(In 1,11). Întrebarea sătenilor răsună provocării evreilor care îl batjocorăsc pe Isus: „El i-a salvat pe alții, să se salveze pe sine acum” (Lc 23,35). Încercarea de-al ucide în afara satului lor anticipă uciderea lui Isus în afara orașului (23,26) ca un fals profet (Deut 13,6). Isus scapă miraculos din mâinile lor, așa cum se va întâmpla cu Invierea sa.
La Nazaret este respingerea lui Dumnezeu, un refuz întotdeauna prezent în istoria bisericii până în zilele noastre. Așa i se întâmplă Europei să refuze rădăcinile sale creștine și multor oameni botezați care doresc să elimine crucifixul din locurile publice și chiar înainte din propriile conștiințe. Nazaretul Evangheliei de astăzi este construită în inima fiecărui om care respinge sau ignoră pe Dumnezeul său.
