Păstorul minunat care şi-a dat viaţa pentru oile sale
În acel timp, Isus le-a spus: «Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu».(In 10,11-18)
____________________________
«Isus, în felul său de a vesti împărăţia lui Dumnezeu, nu trecea niciodată peste capetele interlocutorilor săi printr-un limbaj vag, abstract şi efemer, ci îi câştiga/atrăgea pornind tocmai de la pământul bătătorit de picioarele lor pentru a-i conduce, prin cotidianitate, la revelarea împărăţiei cerurilor». Aşa scriau episcopii participanţi la Sinodul celebrat în luna octombrie 2008, în mesajul lor către poporul creştin. Este o realitate pe care o atingem cu mâna chiar în evanghelia de azi, unde Isus se propune pe sine drept imaginea păstorului oilor, obişnuită în câmpiile palestiniene din acele vremuri. Oricine putea întâlni, de-a lungul cărărilor şi pe câmpuri, un păstor atent să călăuzească şi să ducă la păşune mica lui turmă. Printre ascultătorii lui Isus erau ţărani-păstori care luau câte ceva de la oi pentru susţinerea lor şi a familiei. Poporul evreu avea păstoritul în ADN-ul său, deoarece la începuturi era un popor de păstori ce veneau cu oile lor din Mesopotamia în căutarea unor noi păşuni. Figura păstorului era, aşadar, în centrul imaginaţiei populare, acolo unde ieşeau în evidenţă figurile Patriarhilor, cea a lui Moise, cea a Exodului, a lui David şi, chiar, al viitorului Mesia.
Aproape toate cărţile din Biblie au utilizat-o dar, în mod particular, profeţii şi psalmiştii l-au indicat pe Dumnezeu care se îngrijea de poporul său, îl conducea, îl proteja, îl aduna, îl înconjura cu grijă iubitoare. Să privim doar la minunatul Psalm 23: «Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă [de nimic]; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă. Tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele». Dumnezeu rămânea unicul păstor proprietar al poporului său, chiar dacă, în mod provizoriu, poporul era încredinţat mercenarilor de serviciu. Lui Dumnezeu trebuiau să-i dea cont toţi păstorii, adică regii, preoţii, maeştrii.
Profetul Ezechiel aminteşte acest lucru cu putere: «Iată, eu sunt împotriva păstorilor! Voi căuta turma mea din mâna lor şi-i voi face să înceteze de a mai păstori turma. Iată, eu, eu însumi voi căuta turma mea şi o voi observa! În păşunea cea mai bună le voi paşte şi pe munţii cei mai înalţi ai lui Israel va fi staulul lor; Eu voi păstori turma mea şi eu le voi face să se odihnească» (Ez 34,10s). Imaginea păstorului îi este necesară profetului şi pentru a ilustra datoria viitorului Mesia: «Voi stabili peste ele un singur păstor, care le va păstori, pe slujitorul meu David. El le va păstori şi va deveni păstor pentru ele. El le va păstori şi va deveni păstor pentru ele. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, iar slujitorul meu David, căpetenie în mijlocul lor. Voi încheia cu ele o alianţă de pace» (Ez 34,23s). Isus face referinţă la aceste texte atât de clare şi cunoscute, prin parabola sa pe care azi o citim. Dincolo de metaforă, Cristos vrea să indice iubirea totală şi grija continuă pe care el o are faţă de discipolii din toate timpurile. Din iubire faţă de ei a coborât pe pământ, a luat asupra sa problemele lor existenţiale, încât şi-a dat până şi viaţa pentru a-i uni cu sine într-o familie de fraţi.
Parabola începe cu o autodefinire care actualizează vechile profeţii pe care le-a văzut mai sus: «Eu sunt Păstorul cel Bun». Adjectivul grec pe care-l foloseşte evanghelistul nu este «agathòs», care înseamnă «bun», ci adjectivul «kalòs», care înseamnă «frumos». Indică astfel că Isus este păstorul perfect, minunat, ideal, cel care realizează pe deplin orice aşteptare; nu va exista niciodată un păstor mai bun decât el. Această calitate a sa este explicată de caracteristicile pe care el le posedă: înainte de toate iubirea incondiţionată şi dăruirea totală pentru turmă, până la oferirea vieţii. Nu este un salariat care se gândeşte doar la profitul personal şi la propriul său câştig. Astfel erau liderii politici şi religioşi ai timpului său, cu interese, lacomi de câştig şi de putere, care alimentau un profund dispreţ faţă de cei săraci. Isus se pune împotriva acestora, pentru a scoate la lumină diferenţa profundă care îl separă de ei. Atunci când este de plătit cu suferinţa, oboseala şi moartea, păstorul perfect nu se trage înapoi, este mereu de partea turmei sale, cu ea trăieşte şi cu ea moare. El acţionează doar din iubire, fără calcule. Ioan introduce relatarea Paştelui în acest fel: «Ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit» (In 13,1). El a dăruit totul până la sfârşit.
Cea de-a doua caracteristică a păstorului perfect este cunoaşterea personală a oilor sale. În timpul lui Isus, păstorul trăia în profundă comuniune cu turma sa, care era pentru el a doua familie. Cunoştea şi îngrijea oile sale una câte una, chiar le chema pe nume, trăia toată ziua cu ele, de la răsărit până la apus. Atunci când Isus compară cunoaşterea sa cu aceea pe care o are păstorul faţă de oile sale, vrea să indice ceva mult mai profund: cunoaşterea lui Isus faţă de oi nu este doar informaţie, ci raport de iubire, de prietenie, de grijă, de confidenţă, de schimburi reciproce. Este o comuniune asemănătoare aceleia care îl uneşte pe Isus şi pe Tatăl. Nu s-ar putea concepe o alta mai perfectă şi mai profundă, pentru că este vitală.
Pentru a şti de unde se naşte acest raport strâns şi intim, şi cum se manifestă acesta, trebuie să reconstituim rugăciunea pe care Isus o adresează Tatălui la ultima cină. El spune aici că discipolii săi, luaţi din lume, sunt oferiţi lui de către Tatăl: «Ai tăi erau şi mi i-ai dat» (In 17,6). Sunt, aşadar, însemnaţi de alegerea divină şi sunt un dar preţios de păzit şi de iubit aşa cum Tatăl îi iubeşte. Pentru ca ei să fie păziţi, Isus se roagă astfel: «Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău» (17,15). Cel rău este lupul despre care se vorbeşte în textul de azi, cel care «răpeşte şi împrăştie». La fel ca şi Tatăl, Isus este interesat să păzească turma pe care amândoi o au în comun şi pe care o iubesc cu o iubire identică. Pentru o astfel de iubire, Isus se roagă astfel: «Ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine» (17,22s).
Este o iubire totală şi împărtăşită, care nu lasă nici o îndoială şi ne reînnoieşte siguranţa că noi toţi suntem oile sale adunate în orice timp şi în orice loc. De fapt, noi suntem oile care nu erau încă în staulul lui Isus, deoarece aparţineam lumii păgâne; am fost chemaţi abia după aceea pentru a face parte din acest staul. El ne descria în acest mod: «Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc». Noi, cei care i-am ascultat vocea, am devenit o singură turmă cu un singur păstor. Suntem biserica lui Cristos, pentru care şi-a oferit cu libertate viaţa sa, sacrificând-o pe cruce şi reluând-o apoi la înviere. Spune cu aceste precise cuvinte: «Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou». Noi, care ne declarăm creştini, nu putem fi o turmă de oi apatică/nepăsătoare, care urmează încolonate şi pasive un păstor oarecare; trebuie să ne simţim familie a lui Dumnezeu, fii cunoscuţi în mod singular, iubiţi şi aleşi din veşnicie de un Tată şi de Fiul unul născut, care ne-a dăruit propria sa viaţă. Ascultarea conştiincioasă a glasului bunului păstor este adevărata noastră libertate. Dacă am rătăci cumva drumul, va fi mereu acel păstor minunat care va căuta în orice fel să ne găsească şi să ne ducă din nou în unicul staul. Şi cunoaştem deja că, în acea zi, va fi sărbătoare pentru noi şi pentru el (Lc 15,4-10).