Oile mele nu se vor pierde niciodată
„Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,27-30).
———————————————–
Evanghelia din duminica trecută făcea trecerea de la pescuit la pășune, utilizând două imagini care traduceau în limbajul figurat misiunea apostolului: pescar de oameni și păstor al Bisericii. Evanghelia de astăzi ne propune figura păstorului pe care Isus o folosește pentru a se caracteriza pe sine și a prezenta activitatea sa. Îi spusese lui Petru: «paște mielușeii mei, paște oile mele»; se subînțelege în aceste cuvinte ale lui Isus că mielușeii și oile erau ale sale, pentru că El este și va rămâne adevăratul Păstor al Bisericii. Astăzi, în ziua dedicată vocațiilor de specială consacrare, ne este repetat acest concept: toți cei care sunt chemați să îndeplinească funcția de păstori ai Bisericii, trebuie să se conformeze cu Cristos, să aibă aceleași calități și să imite comportamentul său.
Capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan se oprește de mai multe ori asupra imaginii simbolice a lui Isus, Păstor. Pare că această temă a păstorului a fost tratată în mare parte în zilele de când începea Sărbătoarea Corturilor (Sukkot: In 7,2.37) până la Sărbăboarea Encenie (Hannukkah 10,22), din septembrie până în decembrie, perioadă în care Isus rămâne la Ierusalim aproape trei luni. Episodului iertării femeii prinsă în adulter și miracolului vindecării orbului din naștere (In 8,1-9,41) se adaugă controversele acerbe care i-au aprins pe dușmanii săi împotriva lui. Textul evanghelic de astăzi este inserat în cadrul acestor polemici care au loc în sărbătorea Dedicării Templului. Această sărbătoare a fost instituită pentru a comemora reconstrucția templului din Ierusalim, realizată de către Iuda Macabeul în anul 164 î.Chr. Templul a fost profanat de către sirieni pe vremea domniei lui Antioh al IV-lea Epifanul, în incinta căruia au înălțat statuia lui Jupiter Olimpicul și relativa închinare păgână (abominațiunea dezolării Dn 9,27). După trei ani de persecuție religioasă și de gherilă, în sfârșit sirienii au fost învinși iar Iuda Macabeul vrea să purifice și să restabilească cultul ebraic tradițional. De atunci, în fiecare an, în luna decembrie se celebrează sărbătoarea Dedicării Templului lui Dumnezeu.
Isus participa la acele sărbători și aduna în jurul său grupul de apostoli și de ascultări în porticul lui Solomon, situat în partea orientală al Templului, loc ferit de vântul aspru care sufla dinspre deșertul oriental. Aici a fost întâmpinat cu aceeași aroganță de capii iudeilor: «Până când ne chinuiești sufletul? Dacă tu ești Cristos, spune-ne deschis» (In 10,24). Aceeași întrebare îi va fi adresată lui Isus de către Marele Preot în momentul procesului pentru a-l putea condamna la moarte (Lc 22,67). Aici Isus nu răspunde în mod direct la întrebare deoarece cuvântul Mesia era echivoc, având atunci o conotație politico-militară. El nu era Mesia pe care ei îl așteptau.
De aceea afirmă că era inutil să răspundă la acea întrebare, pentru că dușmanii lui erau neîncrezători în privința sa și nu vor da credibilitate cuvintelor sale. Aceștia nu se numărau printre oile sale, dar erau fii ai diavolului, dușman al adevărului. Acest discurs al său se leagă de cel al «Bunului Păstor» (10,1-21), doar că de data aceasta atenția ne este orientată în mare parte spre oițe. Isus s-a denumit ca fiind «Păstorul cel Bun» sau mai bine spus «Păstorul cel frumos». În greacă adjectivul «Kalos», folosit aici, înseamnă frumos, adică păstorul ideal, modelul păstorilor. În comparație cu el ceilalți păstori sunt hoți, bandiți, mercenari, lupi care fură și nimicesc oile. De aceea nu au fost dăruiți de către Tatăl lui Isus. Oile lui Isus sunt acelea pe care Tatăl i le-a dăruit, deoarece pentru a-l asculta pe Isus, a accepta să fim conduși de el și pentru ca să putem aparține comunității lui trebuie să ne comportăm ca atare.
Isus era conștient că cei îl urmau erau un dar prețios al lui Dumnezeu de care trebuia să se îngrijească până la gelozie. În rugăciunea Ultimei Cine îi spune Tatălui: «Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău» (In 17, 6-7). Fiecare vocație se naște din iubirea lui Dumnezeu care a gândit-o din veșnicie. Dumnezeu ne-a prevăzut, ne-a ales și ne-a așteptat cu iubire. Nimeni nu s-a născut întâmplător. Cu toții îi aparținem lui. El are un plan precis cu fiecare și vom fi fericiți doar dacă îl vom realiza în viața noastră. Asupra fiecăruia dintre noi veghează Păstorul Cel Frumos, suntem îndrumați cu iubire de el care ne cunoaște și ne cheamă pe nume, dându-și viața pentru mântuirea noastră (In 10,3ss.). Nu suntem o masă indistinctă de adepți anonimi, ci suntem iubiți unul câte unul, ca și cum am fi unici în lume.
Din această certitudine ia naștere asigurarea prețioasă prezentă în evanghelia de astăzi: «Eu le dau viața veșnică și nu se vor pierde niciodată și nimeni nu le va răpi din mâna mea». Suntem creaturi dragi și prețioase în ochii lui Isus și ai tatălui. Mâna lui Isus este însăși mâna lui Dumnezeu, puternică și în același timp tandră. Suntem pe mâini bune și nu pe seama evenimentelor obscure și absurde ale întâmplării. Cântăm adesea Psalmul 23: «Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (…). Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine (…)».
Ar trebui să fie unul dintre izvoarele sigure ale speranței noastre, alături de strigătul de bucurie al Sfântului Paul din Scrisoarea către Romani: «Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuția sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? (…) Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru» (Rom 8,35-39).
Mă tem că speranța este încă o virtute prea puțin proclamată în Biserică și prea ignorată și neglijată de credincioși.
