Templul lui Dumnezeu care suntem noi
Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: “Luaţi acestea de aic! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie. Aşadar l-au întrebat iudeii şi i-au zis: “Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?”. Isus le-a răspuns: “Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!”. Aşadar, i-au zis iudeii: “Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?”. Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus acestea şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus. Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând minunile pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce e în om. (In 2,13-25)
________________________________
Această duminică indica cea de-a treia etapă a drumului catehumenilor şi al penitenţilor către Paşti: Evanghelia primei duminici prezenta viaţa lor creştină ca fiind întotdeauna cu multe capcane; cea de-a doua duminică o vedea ca fiind o urcare greoaie pe munte pentru a descoperi în Cristos, în mod gradual, propria demnitate de fii; duminica a treia o prezintă ca fiind inserată într-un nou cult, diferit de acela care avea loc în templul din Ierusalim. De acum încolo rugăciunea, adică cultul creştin, are loc «prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos», aşa cum proclamăm în canonul de la Liturghie. Să încercăm să înţelegem: rugăciunea şi adoraţia noastră se ridică la Dumnezeu «prin» intermediul lui Isus Cristos, deoarece el este unicul mediator între Dumnezeu şi oameni şi ne reprezintă pe toţi asemenea Marelui Preot. El a «rupt» cerurile şi le-a apropiat de pământ pentru a le face mai accesibile tuturor. El este poarta prin care noi intrăm în casa lui Dumnezeu (In 10,7). Noi toţi, duminica, celebrăm liturgia noastră «cu» Isus Cristos care ne uneşte cu sine ca membre vii, astfel încât împreună noi oferim sacrificiul său şi sacrificiul nostru. Mai mult, «în» el noi trăim ca fiind una şi în el noi ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu ca fiind un singur trup şi un singur suflet; el ne prezintă şi este vocea fiecăruia dintre noi. Paul striga cu putere creştinilor săi din Corint: «Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt» (1 Cor 3,16s).
Ghidaţi fiind de liturgie, să recitim evanghelia după Ioan care ne este propusă spre meditaţia noastră comunitară. Isus vine la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, fiind primul său Paşte făcut în oraş împreună cu discipolii săi. Ajunge aici venind din Galileea, unde a făcut prima sa minune la Cana; s-a stabilit apoi la Cafarnaum, de unde va iradia asemenea cercurilor concentrice activitatea sa în întreaga regiune. Ioan completează tabloul activităţii lui Isus mai ales în Galileea, oferite nouă de Matei, Marcu şi Luca, introducând diverse pelerinaje la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice (Paşte, Rusalii, Corturilor). Acest prim pelerinaj al lui Isus în oraşul sfânt este caracterizat de alungarea vânzătorilor din templu şi de dialogul nocturn cu rabinul Nicodim, două evenimente cu o bogată semnificaţie. Evangheliile sinoptice propun episodul purificării templului ca o prevestire a ultimului Paşte, cel al pătimirii şi morţii lui Isus (Mc 11,15-19 par.). Nu puteau face altfel deoarece, pentru ei, aceea era prima şi ultima oară când Isus punea piciorul în capitala, care îl renegase încă de când era copil. Aşa au văzut ei gestul demonstrativ al lui Cristos, precum picătura care a umplut vasul, deoarece cu această ocazie capii au luat decizia definitivă de a-l elimina, din frică pentru că le-ar fi răsturnat ordinea stabilită.
Însă Ioan, care indică cel puţin trei (sărbători) pascale în viaţa publică a lui Isus, plasează acest eveniment în primul Paşte trăit de Isus în cetatea sfântă. Pentru el era semnul reînnoirii cultului iudaic, care era de acum sclerozat şi fără spirit. Isus se simţea în dificultate în acel loc sacru cuprins de gălăgie şi de comerţ, acolo unde Dumnezeu părea a fi foarte departe; a fost cuprins, atunci, de un sens de furie şi de mânie divină, şi-a făcut un bici din mai multe funii şi a început să lovească în dreapta şi în stânga. A început de la oile şi viţeii care erau vânduţi pentru sacrificiile sângeroase care se practicau pe altar, apoi a răsturnat mesele unde se schimbau monedele greceşti şi romane cu cele evreieşti, acestea din urmă fiind unicele acceptate drept ofertă deoarece erau fără imagini profane; în sfârşit, i-a invitat cu fineţe dar cu hotărâre pe vânzătorii de porumbei, care erau oferta celor săraci, ca să ducă marfa lor transferând-o mai jos în valea Cedronului, acolo unde de obicei se afla târgul.
Multora li s-a părut să audă din nou vocea mânioasă a profetului Ieremia care, cu şase sute de ani înainte, spunea cu forţă: «Casa aceasta, asupra căreia este chemat numele meu, este o peşteră de tâlhari în ochii voştri?» (Ier 7,11). Discipolii şi-au adus aminte cuvintele unui psalm pe care le auziseră răsunând în acele curţi interioare: «Căci râvna casei tale mă mistuie» (Ps 68,10). Abia mai târziu ei au înţeles că acel gest l-a costat scump pe Isus, aşa cum l-au costat scump şi pe Ieremia insultele sale; amândoi erau «mistuiţi» de zelul lor care era considerat ca o nelegiuire. Era vai şi amar să atingi idolul din templu! Autorităţile evreieşti vor însemna acel gest şi acele cuvinte ale lui Isus şi îi vor reproşa toate acestea în procesul său ca fiind o crimă demnă de moarte (Mc 14,58).
Comercianţii vizaţi de Isus s-ar fi plâns autorităţilor, iar paznicii din templu intervenea cu repeziciune în ceea ce credeau că ar fi un abuz cerând explicaţii lui Isus, cerându-i îndeosebi un semn, un document care să demonstreze revendicările sale. Încă o dată, Isus face trimitere la semnul demonstrativ al misiunii sale divine prin excelenţă: moartea şi învierea sa, cunoscutul semn al celor trei zile ale lui Iona (Mt 12,38s). Însă, de această dată, îl aplică Templului trupului său, generând o oarecare neclaritate în cei care-l ascultau. Aceştia se gândesc că el ar cere să distrugă templul măreţ în care ei se află şi răspund cu ironie că le-a trebuit 46 de ani pentru construirea măreţului monument, despre care el spune că-l poate reconstrui în trei zile. De fapt restructurarea, mai mult decât reconstruirea, a fost începută de Irod cel mare în anul 18 î. Cr., iar cea de-a patruzeci şi şasea aniversare cădea tocmai în anul 28 din era noastră, atunci când Isus abia începuse activitatea sa, după moartea lui Ioan Botezătorul.
Însă templul de care Isus vorbea era Templul trupului său, acel «cort» (schené) în care a devenit trup şi a venit ca să locuiască între noi (In 1,14). În ziua în care Isus a murit pe cruce, catapeteasma templului s-a rupt în două, indicând că de acum Dumnezeu deschidea un nou templu cu deschizătura din coasta Fiului său. Ia naştere în acel moment un cult nou inaugurat de Cristos, care intră cu sângele său în templul ceresc al Tatălui (Evr 9,11s). Acelui trup de carne înviat, care a fost templu, altar şi preot, am fost agregaţi noi toţi creştinii ca să fim una cu el. Biserica, în care celebrăm liturgia noastră, este imaginea exterioară a acelui templu viu care este mult mai mare decât noi, şi care se edifică zilnic în lumea întreagă cu pietre noi şi vii.
Aici se celebrează sacrificiul spiritual al credinţei, a suferinţei umane. Noi toţi suntem templu, altar, sacrificiu şi preoţi plăcuţi lui Dumnezeu, în timp ce oferim viaţa noastră cotidiană unită cu paştele de moarte şi de înviere a lui Isus. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru pentru a nu trăi liturgia noastră cu oboseală şi plictiseală, doar ca obligaţie ce trebuie rezolvată cu mai puţin efort şi angajare. Aceasta este impresia pe care ne-o dau unele adunări ale noastre, de muţi şi de distraţi. E frumos, însă, să găsim comunităţi vii în care credincioşii dialoghează, cântă şi participă cu credinţă şi entuziasm împreună cu Isus înviat la marele cult pământesc şi ceresc împreună. Este deja o anticipare a marii adunări cereşti care ne va primi pe toţi în bucurie şi în cânt.
