În vremea aceea, Isus a venit, aşadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”. Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot”. El i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», pentru că ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” (In 4, 5-42).
———————————–
„Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie!”.
Femeia samariteană a auzit cum Isus îi cere apă şi crede că a întâlnit pe cineva care doreşte ceva de la ea, dar descoperă că Acesta vrea doar să-i dăruiască, adică Lui îi este sete într-un mod ciudat: îi este sete să dăruiască. Catehismul afirmă un lucru important referitor la acest text: „Lui Isus îi e sete, iar cererea lui vine din adâncurile lui Dumnezeu care ne doreşte” (CBC 2560).
În fiecare act de ascultare sau de încredere, ceea ce primim este mult mai mult decât ceea ce dăruim, iar atunci când ni se pare că facem ceva pentru Dumnezeu, tocmai în acel moment Domnul face ceva pentru noi. „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu”. Să cunoşti generozitatea lui Dumnezeu înseamnă să-l cunoşti pe Dumnezeu. Într-adevăr, textul se va centra pe această temă: cine este cel care îl întâlneşte cu adevărat pe Dumnezeu? Unde îl întâlnim? Samaritenii aveau ritualurile lor, aşa cum aveau şi evreii, dar „vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr”.
În limba greacă cuvântul „a adora” este acelaşi pentru a spune „a săruta”. Adoraţia presupune o apropiere de Dumnezeu cu o atitudine intimă, nu cu o formalitate rituală. Unde îl putem întâlni pe Dumnezeu într-un mod intim? Isus spune că acest lucru nu se întâmplă într-un anumit loc, ci într-un anumit mod, nu aici sau acolo, ci cu o atitudine care se poate avea oriunde. Setea acestei femei este potolită într-un mod neaşteptat şi ea fuge să spună tuturor ceea ce i s-a întâmplat: l-a întâlnit pe Mesia. Un detaliu important: femeia samariteană îşi lasă acolo urciorul. Nu bea. Nu mai are nevoie. Dar oare ce i s-a întâmplat? Dialogul cu Isus i-a scos la suprafaţă istoria sa, marcată de falimente afective şi cinci soţi, imagine paradoxală a unei singurătăţi niciodată rezolvate şi a unei serii amare de decepţii. Băuse din acea apă care nu-ţi potoleşte setea niciodată, iar Isus i-a spus acest lucru. Dar ea nu s-a simţit judecată, ci, în sfârşit, „văzută”, recunoscută.
Cu toţii riscăm să ne trăim viaţa într-o succesiune de relaţii, cu „soţi” care nu sunt „soţi”, adunând tot mai multe falimente. Textul se joacă cu ambiguitatea cuvântului „soţ” care în aramaică înseamnă „idol”. La acest punct femeia samariteană renunţă la polemică şi face un salt de calitate, vrea mai mult: „Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri l-au adorat [pe Dumnezeu] pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalím este locul unde trebuie să-l adore” – prin urmare vrea să-L întâlnească pe adevăratul Dumnezeu.
Acesta este scopul Postului Mare: să ajungem la adevăratul Dumnezeu, renunţând la colecţionarea de „soţi-idoli” care nu rezolvă problemele existenţiale şi să abandonăm căutarea unor izvoare iluzorii, care în general au drept rezultat acumularea de obiecte, de dorinţe care ne chinuiesc, de fixaţii care ne înnebunesc.
