Ce anume trebuie să facem?
Iar mulțimile îl întrebau: „Atunci ce trebuie să facem?” Răspunzând, le-a spus: „Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel”. Au venit și unii vameși ca să fie botezați și i-au spus: „Învățătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a spus: „Nu pretindeți mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi”. Și unii soldați l-au întrebat la fel spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: „Nu maltratați și nu acuzați pe nimeni pe nedrept și fiți mulțumiți cu solda voastră”. Deoarece poporul era în așteptare și toți se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt și cu foc. Lopata de vânturat este în mâna lui ca să curețe aria și să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge”. Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună. (Lc 3,10-18)
————————————————-
Evanghelia se concentrează astăzi asupra exigenţelor unei adevărate convertiri, aşa cum o predica Botezătorul. Vocea sa devine ameninţătoare împotriva acelora care merg să se boteze în Iordan, fără necesarele dispoziţii interioare. Văd ritul ca un act exterior de devoţiune, nu este nimic sincer, fiind aproape ca o superstiţie. Asprul profet din pustiu foloseşte termeni clari: îi defineşte pe aceşti ipocriţi «vipere veninoase», pentru că au în ei veninul mincinos al diavolului care s-a prezentat primilor părinţi sub forma şarpelui. Sunt fiii tatălui lor. Veninul mortal pe care-l au în ei este siguranţa care le vine din faptul că sunt fiii lui Abraham şi că nu au nevoie de altcineva pentru a se mântui. Ei cred că, fiind din descendenţa lui Abraham, asta ia-r pune în siguranţă odată pentru totdeauna. Ei nu au nevoie de a se converti, sunt sfinţi în virtutea rasei şi a sângelui. Botezătorul combate această siguranţă falsă spunând că Dumnezeu se poate lipsi de ei, nu are nevoie de nici un popor ales. Securea judecăţii sale este deja pusă la rădăcina viţei sacre a lui Israel: «Orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc» (Lc 3,9).
S-a dorit ca liturgia să poată sări peste acest început ameninţător al predicării lui Ioan (3,7-9), care constată refuzul global înfăptuit de Israel cu privire la Evanghelie, pentru a concentra atenţia asupra aspectului pozitiv al vestirii, fiind mai în armonie cu bucuroasa învăţătură creştină. Aceasta nu înseamnă diluarea severele exigenţe morale ale Evangheliei cu mesaje generice de mulţumire lumească. Mai întâi Ioan şi apoi Isus au predicat care sunt comportamentele specifice ale unei adevărate convertiri, fără echivoc şi inalienabile, care-l caracterizează pe adevăratul credincios de un generic şi vag moralist. Botezătorul arată astfel vocaţia sa de a fi deschizător de drum pentru Cristos, aşa cum îngerul îl prezentase tatălui său Zaharia: «El va merge înaintea lui … pentru a pregăti Domnului un popor desăvârșit» (Lc 1,17). De aici întrebarea: «Ce trebuie să facem?». Ea este pusă ca exemplu de către trei categorii de persoane: mulţimile, publicanii şi soldaţii. Tocmai acele categorii mai dispreţuite de bunii gânditori iudei, care-i considerau incapabili de angajări morale şi de orice fel de elan spiritual.
Ioan răspunde mulţimilor propunând o iubire adevărată şi activă faţă de aproapele, aşa cum va face Isus mai târziu. A se converti înseamnă a rezerva un loc principal lui Dumnezeu în propria viaţă, însă mai înseamnă şi iubirea pentru aproapele, faţă de cel care trăieşte aproape. Cele două porunci sunt unul şi acelaşi lucru (Lc 10,25-28), mai mult, sunt o verificare a unei autenticităţi reciproce, aşa încât a-l iubi pe Dumnezeu fără a-l iubi pe aproapele este o minciună şi o iluzie. Este uimitor faptul că Ioan îndeamnă aici la a face fapte de iubire foarte concrete, la îndemâna tuturor, îndepărtate de orice deviţionism steril făcut din pomeni, din rugăciuni, din posturi şi dorinţe pioase, toate fiind lucruri învăţate de farizei (Mt 6,1-17). El prezintă exigenţele cele mai profunde ale sărăciei: îmbrăcămintea şi hrana. Spune cu simplitate: «Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel». Printre cei care veniseră ca să fie botezaţi de către Ioan şi care locuiau provizoriu prin împrejurimi, erau şi unii care purtau două tunici, una deasupra celeilalte, pentru a se apăra de schimbările puternice de temperatură din timpul nopţii, care aveau loc pe ţărmurile râului Iordan. Însă erau şi cei care pătimeau de frig în timpul nopţii pentru că nu erau îmbrăcaţi bine. Existau cei cărora le era foame în lungile zile de aşteptare, când puţinele rezerve s-au terminat: cei care aveau mai multe provizii trebuiau să prevadă pentru cei mai săraci. Ioan propunea împărtăşirea care se naşte di iubire şi din solidaritate. în aceasta el anticipă învăţăturile lui Isus despre caritatea reciprocă.
În mijlocul acestei mulţimi felurite erau şi publicanii, pe care farizeii îi dispreţuiau ca fiind incapabili de o adevărată convertire. Profesia lor era una expusă avariţiei şi îmbogăţirii necinstite pe spinarea clienţilor prin strângerea de taxe şi impozite. Evanghelia ne arată că şi aceştia aveau o conştiinţă capabilă de a simţi părere de rău pentru răul comis. Toţi erau capabili de pocăinţă, nimeni nu este exclus din milostivirea lui Dumnezeu. Este greşită orice judecată făcută dinainte. Convertirea nu cere acţiuni excepţionale, în afara vieţii omului. Ioan nu le cere publicanilor practici ascetice şi nici ritualuri speciale, cere doar ca ei să nu profite şi să nu ceară mai mult decât trebuie. Le cere să-şi facă propria datorie cu o absolută onestitate. Cu certitudine nu este o cerere astronomică.
Şi soldaţii lui Irod Antipa, care erau cu sediul în teritoriul ce aparţinea autorităţii acestui rege, şi unde Ioan acţiona, aud rechemarea profetului din pustiu care îndeamnă la o adevărată schimbare de viaţă. Profesia militarilor era una expusă la violenţe, la şantaje şi la o corupţie uşor de intuit. Şi acestora Ioan nu le cere imposibilul gesturilor eroice, ci doar să nu maltrateze, să nu şantajeze şi să nu protesteze pentru salariile pe care le considerau a fi prea mici. Aşa cum se vede, Botezătorul nu cere nimănui să renunţe la propria profesie şi la propia muncă, ci doar ca să exercite propria muncă cu onestitate şi scrupulozitate. Nu este profesia cea care îl face pe om rău, ci este omul rău care strică profesia.
O ulterioară întrebare a ascultătorilor introduce miezul predicării Botezătorului: «Nu cumva este el Mesia?». El răspunde vestindu-l pe Cristos care este unicul scop al misiunii sale. Nu doar că nu este el Mesia cel aşteptat, dar în faţa acestuia se simte mic şi mai puţin decât un sclav care dezleagă sandalele stăpânului său. El este «cel mai cu forţă», puternicul, Fiul Celui Preaînalt, el însă un om sărac, un glas, o suflare. Botezul său este doar o palidă imagine faţă de cel adus de adevăratul Mesia care vine: este un botez cu apă, înaintea botezului cu Duh Sfânt şi foc, Rusaliile cu care Mesia va inunda lumea. A lui este mântuirea deplină şi definitivă.
Cu el se deschid înaintea omului două posibilităţi: o judecată spre mântuire sau una spre condamnare. Nu există cale de mijloc, nu este cale de scăpare. Nimeni nu se mântuieşte fără a lua poziţie în faţa lui. Ioan apelează aici la o imagine agricolă cunoscută tuturor: cea a agricultorului care îşi vântură grâul în arie, aruncându-l în sus cu lopata (cernutul) pentru ca vântul să-l separe de pleavă.
Pleava este arsă în foc, în timp ce grâul este repus în grânar ca o preţioasă rezervă pentru întreaga familie. Şi aici imaginea se încheie cu o perspectivă pozitivă: valorizarea grâului bun. Ţăranul nu a lucrat în zadar. Fraza de încheiere revelează acest mesaj, îndeosebi pozitivă, pentru că defineşte predica lui Ioan ca un îndemn (paraklesis) şi ca o veste bună (evanghelion)