DUMINICA a III-a DE PESTE AN

Dumnezeu îi cheamă şi astăzi pe colaboratorii săi

         După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!». Trecând pe lângă Marea Galileei, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: «Veniţi după mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni!». Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el (Mc 1,14-20).

               _______________________________________

           După căutare, vine răspunsul. Duminica trecută discipolii erau cei care-l căutau pe Isus; astăzi este el cel care-i caută pe ei. Însă cele două lucruri nu sunt chiar aşa de diferite: noi îl căutăm pe el pentru că el ne caută mai întâi pe noi și, fără harul său care ne atrage din interior, nimeni dintre noi nu l-ar putea găsi. Dumnezeu este acela care are mereu iniţiativa. Important este că el îi caută pe toţi, însă puţini sunt cei care răspund chemării sale. Isus va spune cu tristeţe: «mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (eklèktoi)» (Mt 22,14). Cei aleși nu sunt cei predestinaţi ci, mai degrabă, sunt cei care răspund la iubirea lui Dumnezeu care cheamă, sunt aceia care ascultă și acceptă cuvântul (ek-legô), cei convertiţi. Ceea ce urmează după convertire este mereu o urmare, adică o angajare specifică atribuită de Dumnezeu. În credinţă se poate înţelege propriul loc în biserică. Nimeni nu poate refuza, fără a fi pedepsit, sarcina pe care i-o propune Dumnezeu, precum nimeni nu se poate considera lipsit de ocupaţie în „ogorul” lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii.

            Evanghelia după Marcu ne descrie astăzi cum i-a naştere aventura chemării şi a misiunii creştine, cea care ar trebui să ne implice şi pe noi. Începând cu această duminică liturgia ne propune spre meditație Evanghelia după Marcu, evanghelie care ne ghidează în acest an. Din cauză că această evanghelie era scurtă, întrucât nu permitea acoperirea tuturor evenimentelor din viaţa lui Isus celebrate de-a lungul anului liturgic, s-a apelat la Evanghelia după Ioan care completează evenimentele care nu sunt prezente în celelalte trei evanghelii.     

            Marcu, care ne-a prezentat deja începutul Evangheliei cu predicarea şi Botezul lui Ioan, ne povesteşte acum despre începutul predicării şi activităţii publice a lui Isus. După uciderea lui Ioan Botezătorul, care îl prezentase poporului pe malurile Iordanului, Isus urcă din nou în Galileea, de unde venise, reluând vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu făcută de precursorul său tocmai din punctul în care acesta a trebuit să o întrerupă: «S-a împlinit timpul şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!».

            Activitatea lui Isus începe în Galileea şi aici se va desfăşura pentru o mare parte din viaţa sa pământească. Este un eveniment cu totul nou, neprevăzut, deoarece toţi îl aşteptau pe Mesia la Ierusalim; aici ar fi trebuit să-şi desfăşoare cu preponderenţă activitatea sa. Isus nu începe de la centru, ci din periferie. Vestirea sa este compusă din unirea a patru fraze scurte. Prima este o constatare: «timpul s-a împlinit». Planul lui Dumnezeu avea un termen precis de scadenţă faţă de care Isus se conformează: moartea lui Ioan precursorul era unul dintre acestea. De aici trebuia să înceapă vestirea evangheliei. Isus interpretează acea moarte drept un semnal: acum este timpul de a acţiona.

            Sunt două cuvinte care indică conţinutul timpului care se împlineşte: Împărăţia lui Dumnezeu şi Evanghelia. Isus vesteşte în mod solemn că «Împărăţia lui Dumnezeu» a venit (égghiken). Împărăţia este suverana putere mântuitoare a lui Dumnezeu care, prin Isus, a intrat grabnic în istorie. Prin el Dumnezeu este de acum prezent şi acţionează într-un mod irezistibil pentru mântuirea lumii, prin cuvântul său, prin minunile sale, prin moartea şi învierea sa. Aceasta este «Evanghelia», «vestea cea bună» care trebuie primită cu o nouă mentalitate: «Convertiţi-vă» (metanoeîte), adică schimbaţi-vă mentalitatea deoarece Evanghelia este capabilă să răstoarne orice aşteptare umană. Regalitatea mântuitoare a lui Dumnezeu nu năvăleşte într-o manieră puternică şi violentă în Ierusalim, aşa cum se aşteptau iudeii din acea vreme, ci într-un mod umil şi obișnut în Galileea. Dumnezeu s-a apropiat fără a speria pe nimeni, precum un Tată care, cu bunăvoinţă, merge alături de fiii săi pentru a-i educa şi mântui.

            Aceasta este «vestea minunată» (în aramaică: besorah) proclamată de Isus cu entuziasm prin strigătul său iniţial. Creştinii de limbă greacă, pentru a o indica, au folosit termenul «eu-anghèlion» (evanghelie), ce o conţine şi exprimă în etimologia compusă din «eu» (frumoasă/bună) şi «anghélion» (veste/anunţ). Marcu o foloseşte de opt ori în scrierea sa. Isus îi îndeamnă pe primii săi ascultători să creadă în el. Nu era uşor atunci şi nu e uşor nici azi să crezi într-un Dumnezeu îndrăgostit de noi oamenii, până acolo încât să ni-l dăruiască pe Fiul său unicul născut pentru a sta mai aproape de noi şi pentru ca să ne poată mântui mai uşor (In 3,16 ș.u.). A uita de această iubire absolută şi necondiţionată a lui Dumnezeu înseamnă a goli evanghelia de conţinutul ei. Pentru a crede este necesar ca în noi să acţioneze o schimbare radicală (convertire) de mentalitate şi de cultură. Există încă în noi o profundă rădăcină păgână, care nu este niciodată extirpată în totalitate, care conține ideea unei divinităţi capricioase, lipsite de sensibilitate, răzbunătoare. A crede că «Dumnezeu este iubire» înseamnă a face o „revoluţie copernicană” în gândirea şi în acţiunea noastră. Aceasta este evanghelia pe care Isus a venit să ne-o mărturisească prin viaţa şi cuvântul său. 

            Doar din această convingere se naşte dorinţa de a colabora cu Isus pentru a duce în lume această veste bună. Acesta este motivul pentru care, o dată cu prima vestire a evangheliei, urmează chemarea primilor discipoli. Isus merge imediat în căutarea colaboratorilor, pe care-i cheamă să i se alăture în această misiune extraordinară. Este o scenă a unei chemări-tip, valabilă în toate timpurile. Se referă la două perechi de fraţi, în total patru persoane. Numărul patru înseamnă universalitate, deoarece în cultura acelei vremi făcea referinţă la cele patru puncte cardinale; indica faptul că acea chemare nu era limitată doar la acel lac din Genezaret, dar se extindea spre întreaga lume, din toate timpurile şi în toate latitudinile. În cei patru erau toţi cei doisprezece apostoli, cei dintâi dintre creştini. Faptul că primii creştini chemaţi sunt fraţi, are o precisă însemnătate: revelează intenţia lui Isus de a crea o comunitate de fii ai lui Dumnezeu, întemeiată pe fraternitate. Cu toţii sunt chemaţi şi toţi sunt fraţi. Isus îi va trimite, mai apoi, doi câte doi, aşa cum îi şi chemase (6,7). 

            Sunt cinci verbe care indică acţiunea lui Isus: trecând, i-a văzut, le-a spus, veniţi, vă voi face; două verbe indică reacţia discipolilor: au lăsat toate, l-au urmat. Trecerea lui Isus face trimitere la trecerea (paştele) lui Dumnezeu din exod, atunci când Dumnezeu a adunat şi a pus în mişcare poporul său, eliberându-l din sclavie; pe malurile lacului se naşte noul popor al lui Dumnezeu, în persoana celor patru chemaţi. Modul de «a vedea» al lui Isus nu este doar simplul mod de a observa o scenă obişnuită, aceea de a arunca năvoadele pentru pescuit, ci este un mod de a-i recunoaşte pe acei pescari aleşi de Dumnezeu şi destinaţi din veşnicie să fie discipolii Fiului. Dumnezeu nu ne priveşte niciodată cu indiferenţă, ci ne priveşte cu bunătate în interior, precum un tată îşi priveşte fiul pe care-l iubeşte. De acum privirea devine cuvânt: «Isus a spus». Cuvântul său este creator, aşa cum a răsunat la începutul lumii. Este astfel deoarece este creator şi eficace, seducător. Acei fraţi se simt cuceriţi şi schimbaţi, ei pot răspunde invitaţiei fără ezitare: «veniţi după mine». Cu acest cuvânt a început un drum nou de viaţă, acela al urmării: «vă voi face să deveniţi pescari de oameni». O dată cu urmarea lui Isus va începe şcoala misiunii, care va culmina, după înviere, cu invitaţia de a merge în lumea întreagă (Mc 16,15). Din urmarea lui Isus se naşte posibilitatea de a pleca în mod autonom.

            Reacţia celor două perechi de fraţi este imediată: «lăsând năvoadele şi pe tatăl lor, l-au urmat». Apostolii lasă totul pentru Isus: «casă, fraţi, surori, mame, taţi, fii şi ogoare» (10,28 ș.u.). Tocmai din acel sacrificiu radical a ajuns evanghelia până la noi; azi nu am fi fost aici dacă cei dintâi discipoli nu ar fi lăsat totul pentru Isus. Orice renunţare pentru Cristos are o eficacitate care nu poate fi calculată în timp şi în spaţiu. Să încercăm şi noi să facem primul pas, nu ne va părea rău.