Și iată că, în aceeași zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la șaizeci de stadii de Ierusalim. Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși s-a apropiat și mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?” Ei s-au oprit triști. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: „Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă și cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor, cum arhiereii și conducătorii noștri l-au dat să fie condamnat la moarte și l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintre-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață și, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers și ei la mormânt și au găsit așa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?” Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.
Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” Și, în același ceas, s-au ridicat și s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii.
(Lc 24,13-35)
——————————
Doi discipoli se îndepărtează de Ierusalim, acolo unde îl văzuseră pe Isus cum moare contrar aştepărilor lor. La sfârşitul acestui text, ei îşi vor schimba destinaţia, întorcându-se la Ierusalim. Această schimbare de direcţie are loc în inimă. Isus spune la început: : „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede…” şi începe să le explice Scripturile; la sfârşit inimile lor se aprind şi se întorc în Oraşul Sfânt.
Să observăm bine itinerarul: întâlnirea cu Domnul Înviat duce la schimbarea de direcţie, dar acest lucru este un rezultat, ceva trebuie să se întâmple în minte şi în inimă. Să afli că Domnul a înviat nu este o însuşire de informaţii ci, în cazul acestor doi discipoli, presupune o transfigurare radicală în fapte şi în viaţa interioară. Să analizăm mai bine etapele.
Se pleacă de la o discuţie în curs – discipolii nu vorbesc într-un mod amabil, termenul din limba greacă indicând mai degrabă o ceartă -; dacă nu suntem bine direcţionaţi, putem ajunge la o coliziune cu un însoţitor de călătorie…
Domnul intră în scenă ca un străin, iar „ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască” – Isus nu are o mască, este tot El, problema este în ochii lor.
La sfârşit, la frângerea pâinii, ochii lor se vor deschide. Dar înainte de aceasta trebuie să facă un itinerar, să plece de la propria lor istorie, de la ceea ce au înţeles până atunci: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi…?”.
Este interesant să observăm că Isus pare că „nu ştie” despre ce anume vorbeau. Cunoaşterea sa este diferită de cunoaşterea lor. Ei fac o listă cu lucrurile care s-au petrecut; această listă, chiar dacă ei nu ştiu, conţine tot ceea ce este necesar pentru a crede! Aceleaşi conţinuturi Biserica le va vesti de-a lungul secolelor, dar ei nu pot încă să facă saltul de calitate.
Isus îi ascultă şi apoi le spune: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă…”. Cuvântul folosit în Scripturi pentru a indica un „nepriceput” are multă greutate, nu este doar un „prostuţ”, şi este folosit atunci când se face reproş foarte puternic. Isus critică „cunoaşterea” lor: trebuie să se deschidă spre o nouă înţelepciune.
Pentru a ajunge la inimă trebuie să-şi schimbe modul de gândire, înţelepciunea lor trebuie să-şi schimbe optica, şi în acest sens Domnul prezintă legăturile dintre Scripturi şi evenimente. Aceasta este noua înţelepciune: o nouă sinteză, o nouă perspectivă a lucrurilor pe care cineva le are deja în mâinile sale.
Ceea ce va schimba lumea încă marcată de pandemie şi de multe alte încercări nu va fi anularea oricărei restricţii – pentru că acest lucru ar însemna că suferinţele îndurate au fost fără rost şi s-ar ajunge la discuţii inutile care ar dezorienta şi mai mult -, ci să ne deschidem spre o reinterpretare a vieţii noastre.
Trebuie să recunoaştem că suntem „nepricepuţi”: suntem mereu, cel puţin în faţa Lui! În faţa crucii şi a falimentului aşteptărilor noastre ne comportăm în general ca nişte „nepricepuţi”. Dar dacă nu mai absolutizăm înţelepciunea noastră, atunci ochii se pot deschide, putem să schimbăm direcţia şi să facem lucruri noi şi frumoase.
Riscul nostru cel mai mare este acesta: să nu ne lăsăm schimbaţi de Paşte, de evenimentele care se întâmplă, de viruşii letali care contaminează lumea. Dar dacă ne deschidem, totul va deveni luminos, şi vom putea să călătorim fericiţi, chiar şi pe timp de noapte.
(Comentariu realizat de P. Fabio Rosini)
