DUMINICA A II-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

Iată mielul lui Dumnezeu

A doua zi, Ioan, l-a văzut pe Isus venind la el şi i-a zis: “Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”.

Ioan a dat mărturie spunând: “Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui. Eu nu-l cunoşteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”. (In 1,29-34)

             —————————————-

Evanghelia de astăzi este într-o strânsă continuitate cu cea din duminica trecută. Numai că, prezentarea Fiului de către Tatăl este substituită aici de prezentarea făcută de Ioan Botezătorul. Încă o dată auzim că răsună vocea precursorului pe malurile râului Iordan, de această dată rostite şi comentate de către Dumnezeu însuşi, după botezul lui Isus. Descoperim, astfel, originea formulei liturgice pe care o auzim ca fiind proclamată de preot la fiecare Sf. Liturghie, cu puţin înainte de împărtăşanie. Pentru evanghelistul Ioan, Ioan Botezătorul este primul martor al Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup. Găsim în prologul celei de-a patra evanghelii această sarcină a sa îmbinată cu cea a Cuvântului. Este un mărturisitor umil, dezinteresat, curajos, entuziast, aşa cum ar trebui să fie cea a oricărui creştin. Profesiunea sa de credinţă publică este pusă la începutul drumului liturgic, pentru a ne spune tuturor că nu ajunge să credem în inimă şi să ne rugăm în mod privat, este necesar mărturia curajoasă a propriei credinţe prin cuvânt şi cu viaţa, într-o lume care l-a refuzat pe Isus ori l-a redus la unul dintre numeroşii capi religioşi care au apărut în istorie, într-o lume care a redus religia la un simplu lucru privat, fără un impact social. Este timpul de a face auzită cu putere credinţa proprie, fără fanatisme, cu umilinţă, dar şi curaj. Vai de acela care se ruşinează de Isus (Mt 10,33).

            Timpul indicat «a doua zi» se referă la botezul lui Cristos, pe care Ioan, însă, nu-l descrie şi care a fost relatat însă de Matei duminica trecută. Se pare că evanghelistul numără şapte zile înainte de a ne relata nunta din Cana, care devine minunea zilei a şasea a săptămânii, cea în care Dumnezeu i-a creat pe bărbat şi femeie (Gen 1,26-31). Ea este ziua primului semn al noii creaţii, realizat la Cana prin darul vinului cel nou dăruit unei perechi de miri. Cuvântul lui Dumnezeu, care crease lumea (In 1,2-3), începe cu primul cuplu uman, bărbat şi femeie, ca în prima creaţie. Matei, în relatarea botezului, ne făcea să înţelegem că Botezătorul îl cunoştea deja pe Isus înainte de venirea lui la Iordan, de fapt voia să-i conteste botezul deoarece nu-l considera ca fiind adecvat unuia care era considerat mai mare decât el, care exista înainte de el, capabil să boteze cu Duhul Sfânt (Mt 3,14). Astăzi Ioan evanghelistul ne informează că profetul precursor ştia, din revelaţie, mult mai multe despre persoana şi destinul lui Isus care venea spre el. Fireşte că afirmaţiile sale oglindesc credinţa explicită a primilor creştini care au interpretat şi îmbogăţit mărturia Botezătorului. Această viziune creştină a timpurilor apostolice apare deja în prologul celei de-a patra evanghelii, acolo unde ni se spune: «A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: “Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine» (In 1,6-7.15). El poate, aşadar, să traseze un portret al lui Isus Cristos, fiind pus deja în centrul credinţei creştine.

            În fragmentul de azi, Botezătorul îl arată cu degetul pe Isus definindu-l «miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii». Ce anume voia să spună cu această imagine a mielului? În tradiţia iudaică a timpului se vorbea despre un miel victorios care ar fi distrus răul din lume în timpurile de pe urmă. Blândeţea sa era în contrast cu răutatea violentă a oamenilor, dar în cele din urmă ieşea câştigătoare. Acea tradiţie a inspirat cu siguranţă chipul mielului, aşa cum apare în Aposalips: un miel viu, care poartă semnele jertfei sale, care şade pe tron cu Dumnezeu; el ţine în mână cartea proiectului mântuitor al lui Dumnezeu închisă cu şapte sigilii, pentru că este misterioasă (Ap 5,6ss). Mielul lui Dumnezeu este revelatorul unic şi autorizat al secretor lui Dumnezeu.

            Pentru mulţi părinţi din orient, chipul mielului este luat din profeţia lui Isaia, care-l prezintă pe Slujitorul Domnului ca pe un miel blând dus înaintea călăilor săi: «Chinuit a fost, dar s-a supus, ca un miel spre înjunghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund» (Is 53,7). Este fragmentul profetic explicat în sens cristologic de către diaconul Filip marelui dregător al Candachiei, regina Etiopiei, pe drumul spre Gaza (Fap 8,29-35). Acel Slujitor-Miel «a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre; prin rănile lui noi toţi ne-am vindecat, Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor» (Is 53,5-6). Se spune că el «a luat asupra sa» păcatele noastre, le ia asupra sa pentru a le ispăşi şi a le şterge. S-a observat că verbul folosit de Isaia în text este «phérein» (a purta/a lua) şi nu «aìrein» (şterge/îndepărta) ca în Ioan. Însă ambele verbe traduc acelaşi original ebraic «nasâ» care înseamnă fie a lua precum şi a şterge/îndepărta. Sunt cei care s-au gândit că Botezătorul, vorbind despre Isus, să fi folosit termenul aramaic «talya’» care înseamnă fie «slujitor» fie «miel». Atunci referinţa la Isaia ar fi mult mai clară şi explicită.

            Părinţii latini adaugă, acestei figuri a Slujitorului Domnului, pe cea a «mielului pascal», jertfit de evrei în momentul plecării din Egipt. În timpul Exodului, mielul nu a avut sensul de sacrificiu, ci doar de eliberare: sângele său a servit ca semn distinctiv pe casele evreilor salvaţi iar cărnurile au fost consumate în timpul cinei din noaptea plecării. Însă, în timpul lui Isus, mielul pascal ce trebuia consumat la cină, era jertfit în templu iar sângele său era vărsat la picioarele altarului, două semne incontestabile ale caracterului său comemorativ de sacrificiu. Evanghelistul ne aminteşte că, în timp ce în Templu erau jertfiţi mieii (era ziua de 14 a lunii Nisan), Isus era înălţat pe cruce, tratat ca miel pascal căruia nu i se puteau zdrobi oasele (In 19,33.36). soldaţii, de fapt, nu i-au strivit nici un os, dar l-au străpuns cu o suliţă.          

            Acest colaj de figuri puse împreună de către tradiţia ebraico-creştină este pus în gura/atribuită Botezătorului, în prezentarea sa despre Isus pe care azi o citim. Este un portret măreţ, în interiorul căruia este pusă şi existenţa anterioară a lui Cristos şi calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine». Apar aici cuvintele imnului care deschide evanghelia lui Ioan: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu» (1,1). Botezătorul îl arată pe Isus ca om în care locuieşte Duhul: «Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui». Evanghelistul îl va prezenta ca izvor al Duhului, ca «apă vie, ce ţâşneşte spre viaţa veşinică» (4,14; 7,37-39). În fine, la înălţimea mărturisirii sale care de acum e în totalitate creştină, Botezătorul spune: «Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu». Aceeaşi mărturie pe care o face Natanael din Cana (1,49).

            Rezultă o limpede mărturie creştină care urcă până la tradiţia apostolică şi pe care orice creştin este ţinut chiar şi azi s-o profeseze şi s-o mărturisească: Isus este cel care înlătură păcatul lumii ca forţă malefică ce otrăveşte conştiinţele şi societatea; este acela care există înainte de timp, pentru că este veşnic la fel ca Dumnezeu; este împărăţia lui Dumnezeu, adică prezenţa regală a domniei lui Dumnezeu în lume; în el locuieşte Duhul Sfânt ca într-un izvor care ţâşneşte; într-un cuvânt, este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa noastră, aceea pe care o proclamăm lumii cu putere, dacă avem vocea şi curajul de a o face. La fiecare Sf. Liturghie, înainte de împărtăşanie, revine pe buzele preotului imaginea şi cuvintele folosite de Botezător. Suntem conduşi din nou la cina Pascală unde se mânca mielul în amintirea eliberării din sclăvia Egiptului. Isus a celebrat-o şi o mai celebrează cu noi, pentru a ne aminti sacrificiul său oferit pentru noi spre iertarea păcatelor şi pentru păcatele lumii întregi. Această conştientizare este condiţie pentru participarea noastră autentică.