Am văzut slava lui
În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus departe pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe încât nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie îmoreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: «Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie». De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: «Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!». Dintr-odată, privino în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi (Mc 9,2-10).
_______________________________
Isus vorbise cu apostolii săi despre patima şi învierea pascală care îl aştepta la Ierusalim, însă prevestirile sale dramatice au fost contestate de Petru în numele tuturor. Însă el nu s-a dat înapoi nici măcar un pas, mai mult, i-a implicat şi pe ei în destinul său. Davă voiau să fie discipolii săi, trebuiau să fie şi ei gata să poarte crucea în urma lui. Acelaşi destin îl unea pe maestru de discipolii săi, în pătimire şi în glorie. Paştele este misterul morţii şi vieţii. Isus nu a vorbit niciodată despre moarte fără a vesti viaţa cea nouă care-i urmează. Nu există moarte fără înviere (Mc 8,31-38). Apoi, pentru a-i încuraja pe discipolii care erau neliniştiţi, le spusese: «Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor vedea moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere» (9,1). Iată-i acolo pe cei trei privilegiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, gata să ia parte la spectacolul acelei Împărăţii a lui Dumnezeu care e gata să se manifeste cu putere pe munte.
Împărăţia lui Dumnezeu este regalitatea sa puternică exercitată de Isus în lume, o dată cu venirea sa. Ea s-a manifestat prin minunile şi cuvintele eficace ale Fiului lui Dumnezeu. Acum este gata să se manifeste în splendoarea luminii divine. Cei trei care urcă împreună cu Isus sunt aleşi ca să-i reprezinte pe toţi ceilalţi, ca nişte coloane în viitoarea biserică. Petru va scrie mai târziu creştinilor săi cu neascunsă satisfacţie: «Noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: “Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea”. noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt» (2 Pt 1,16-18).
Să urcăm şi noi pe acel munte sfânt pentru a contempla mărirea lui şi mărirea noastră, pentru că şi noi suntem fii în Fiul; în noi, în forţa botezului, se oglindeşte chipul său transfigurat, care va fi vizibil doar atunci când vom urca cu el în cer. Schimbarea la faţă a lui Isus este anticiparea învierii sale, aşa cum el însuşi, după această viziune, va da explicaţii coborând de pe munte. Evanghelistul vede în Tabor imaginea a cel puţin alţi doi munţi sacrii, acolo unde Dumnezeu se revelase deja oamenilor. Întâi de toate muntele Moria din Ierusalim, unde mai târziu Solomon va construi un templu măreţ. După tradiţia ebraică, acela era muntele pe care a urcat Abraham, după trei zile de mers, pentru a-l sacrifica pe fiul său Isac. Pe acel munte, un tată îl ducea pe fiul său în mod profetic, pe cel iubit, pentru a-l sacrifica lui Dumnezeu, însă i-a fost redat sănătos şi teafăr, ca şi înviat din morţi (Gen 22,1-13). Astfel, cu optsprezece secole înainte, a fost prefigurată moartea şi învierea lui Cristos, Fiul unic şi preaiubit (prima lectură de azi).
Cel de-al doilea munte, numit de evanghelist şi de tradiţia creştină de el culeasă, este Sinai. În expunerea evanghelică pare să răsune, aproape cuvânt cu cuvânt, povestirea urcării pe munte a lui Moise: «Moise a urcat împreună cu Aron, Nadab şi Abiu. Ei îl văzură pe Dumnezeul lui Israel» (Ex 24,9): o urcare pentru o viziune divină, ca în evanghelia de azi. Pentru a întări comparaţia, pe Tabor apar figurile lui Ilie şi Moise, care frecventau în mod tradiţional muntele Sinai. Aici Dumnezeu îi chemase să urce şi li s-a arătat în toată puterea sa.
Iar acum cel de-al treilea munte este Tabor. Ajunşi pe vârf, Isus «şi-a schimbat înfăţişarea înaintea lor»; schimbarea exterioară a fost una neprevăzută şi orbitoare. Dumnezeu schimbase aspectul exterior al Fiului său, ca şi cum i-ar fi luat vălul care-i acoperea gloria divină sau pătrunzând cu strălucirea sa prin trupul lui devenit transparent. Petru, care se află îndărătul scrierii lui Marcu, îşi aminteşte de acel moment cu multă vioiciune: « Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe încât nici un albitor de pe pământ nu le putea albi». Aceasta înseamnă că un asemenea spectacol nu se mai văzuse nicicând pe pământ; era ca o deschizătură de paradis. Este descrierea simbolică a condiţiei divine, aceea a lui Isus şi a noastră. Albul strălucitor era considerată ca fiind haina lui Dumnezeu şi simboliza viaţa veşnică, iar lumina orbitoare a soarelui indica slava sa divină, invizibilă ochiului omenesc.
Aici se arată în mod anticipat condiţia lui Cristos înviat, arătată aici la jumătatea drumului său pământesc. În timp ce Isus se transformă într-o înfăţişare divină, apar din lumea cerească Ilie şi Moise. Cei doi, ca şi reprezentanţi ai Legii şi Profeţilor, vin să confirme cuvintele pe care Isus le-a spus discipolilor în zilele precedente despre faptul că el va trebui să moară şi să învie. Pe drumul spre Emaus, de acea dată cu alţi doi discepoli care erau şi ei necredincioşi, Isus va rechema dubla mărturie de pe Tabor: «Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el», adică: «nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?» (Lc 24,26s). Iar acum, cu anticipare, era explicată acea glorie în toată splendoarea sa pe vârful muntelui.
Şi este tocmai Petru, care contestase prima prevestire a pătimirii şi îşi meritase titlul de Satana cel ispititor (8,33), cel care reacţionează în mod spontan în faţa acelei apariţii orbitoare: «Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe». Mărturiseşte îndată că frica l-a făcut să vorbească astfel; era potrivit să spună ceva şi să rupă acea atmosferă minunată. Însă a fost imediat redus la tăcere de venirea unui nor care a acoperit vârful muntelui, asemănător norului care se coborâse pe Sinai atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Ex 19,16). Era semnul prezenţei lui Dumnezeu, invizibil ochiului omenesc. Din nor a ieşit vocea Tatălui, cu mai multă autoritate decât cea a lui Ilie şi a lui Moise: «Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!». Este aceeaşi voce care răsunase la Iordan, însă cu o adăugire semnificativă: «ascultaţi de el!». Scandalizase prevestirea făcută de Cristos cu privire la pătimirea, moartea şi învierea sa. Cum putea Dumnezeu să-şi sacrifice Fiul într-un mod atât de violent, el care l-a cruţat pe Isac, fiul iubit al lui Avram? Acum Tatăl venea să spună că lucrurile erau întocmai cum le prezentase Isus.
Acesta era planul său misterios pe care l-a decis împreună cu Fiul său preaiubit. Putea părea o absurditate, însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt cele ale oamenilor. Isus i-a dus anume pe cei trei pe munte ca să îi facă să audă confirmarea cuvintelor sale din partea Tatălui; acum puteau coborâ din acel loc de har cu mai multă luare aminte şi conştiinţă. Isus le-a recomandat să nu descopere nimănui ceea ce ei au văzut şi auzit, până când el nu ar fi înviat din morţi. Marcu ne spune că ei au ţinut ce li se încredinţase, însă au continuat să fie chinuiţi de întrebarea referitoare la semnificaţia acelei misteriose învieri din morţi. O dată cu clarificarea unui dubiu, se naşte un altul. Misterul lui Dumnezeu îl urmăreşte pe om până la vederea finală, acolo unde totul va fi clar. Credinţa nu ne cruţă de dubii, întrebări care neliniştesc, rătăciri. Aceasta este clima maturizării sale până în ziua întâlnirii faţă către faţă, care va alunga frici şi întuneric.
