După șase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui strălucea ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina. Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. Isus a venit, i-a atins şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, nu vă temeţi!” Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi”. (Mt 17,1-9)
—————————–
A doua Duminică din Postul Mare este dedicată Schimbării la Faţă. În timp ce parcurgem drumul penitenţial care ne pregăteşte pentru Paşte, este important să ne dăm seama de frumuseţea ascunsă a lui Isus şi să ne fixăm privirea pe adevărata faţă a lui Cristos, pentru a spune împreună cu Petru: „Doamne, e bine că suntem aici!”.
Este interesant de observat că prima lectură ne prezintă chemarea lui Abraham, dar ce legătură are cu experienţa făcută pe Tabor? Cuvântul transfigurare (schimbare la faţă) – meta morfé – indică o schimbare fundamentală a formei. Atunci când Domnul îl cheamă pe Abraham, îi spune: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta! Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare”.
Cu alte cuvinte, Domnul îl anunţă pe Abraham că va avea o transfigurare: dintr-un bătrân steril, va deveni un părinte a multor popoare. Aceasta va fi lucrarea lui Dumnezeu.
Fraza: „Voi face din tine…” este în centrul oricărei vocaţii. Când Isus îi cheamă pe Petru şi Andrei, le spune: „De acum înainte veţi fi pescari de oameni!”. Chemarea este o lucrare a lui Dumnezeu, iar cel care e chemat este transformat de puterea Sa.
În Schimbarea la Faţă vedem că, în Cristos, Tatăl duce la îndeplinire opera sa în umanitate: natura umană este transfigurată în lumină, în frumuseţe. Nu doar trupul lui Cristos este schimbat, ci şi trupul uman este transfigurat şi îşi descoperă adevărata sa faţă ascunsă.
Această lucrare este un drum care trece prin intimitatea cu Dumnezeu şi prin legătura cu Cuvântul: Moise şi Ilie reprezintă Legea şi profeţii. Doar aşa este descoperită relaţia lui Isus cu Tatăl: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este plăcerea mea”; în această relaţie natura umană este transfigurată.
Atunci când Petru, Iacob şi Ioan îl văd pe Isus schimbat la faţă, descoperă ceea ce este ascuns în natura umană, ceea ce este tăinuit în fiecare dintre noi. Dacă vom fi împreună cu Domnul, nu vom rămâne înceţoşaţi şi vom descoperi secretul nostru, demnitatea noastră.
Prin intermediul drumului parcurs în Postul Mare, fiecare dintre noi are oportunitatea de a reintra în posesia comorii sale ascunse, a dimensiunii sale profunde şi spirituale. Prin post, rugăciune şi fapte de caritate, noi ne reîntoarcem la izvorul nobleţei noastre şi redescoperim cât de fumoşi suntem.
Trebuie să amintim că, în Duminica anterioară, Satana punea la îndoială statutul de Fiu al lui Dumnezeu al lui Isus – „Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu… – dar acum Dumnezeu îl proclamă ca atare.
„Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este plăcerea mea”: aceasta este lumina ascunsă a Domnului Isus, iubirea Tatălui. Dar aceasta este şi lumina noastră.
Se poate observa atunci când o femeie este iubită de bărbatul său: este luminoasă şi radioasă. Se poate vedea atunci când un fiu se simte iubit de părinţii săi: este constant şi liber.
Se poate vedea dacă o persoană cunoaşte şi simte iubirea lui Dumnezeu în privinţa sa: este transfigurată, devine lumină şi iradiază pace. Este eliberată de acel văl de dubiu pe care fiecare îl duce cu sine ca o umbră, şi, în sfârşit, ştie că este acceptată, iubită, importantă, preţioasă.
(Comentariu de Fabio Rosini)
