Viața noastră de copii aleși ai lui Dumnezeu
În acel timp, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan și pe Iacob și s-a urcat pe munte ca să se roage. Și în timp ce se ruga, înfățișarea feței lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Și iată, doi bărbați vorbeau cu el: aceștia erau Moise și Ilie, care, apărând în glorie, vorbeau despre plecarea lui ce avea să se împlinească în Ierusalim. Iar Petru și cei care erau cu el erau toropiți de somn; când s-au trezit, au văzut gloria lui și pe cei doi bărbați care stăteau de vorbă cu el. Când aceștia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: „Învățătorul, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie!”, neștiind, de fapt, ce zice. Pe când spunea acestea, a apărut un nor și i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. Atunci a fost o voce din nor, spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultați de el!”. Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut și nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut.
(Lc 9,28-36)
————————————-
Luca evită să vorbească despre „transfigurare” (în greacă termenul este metamorphosis = metamorfoză, schimbare), poate pentru că destinatarii de limbă greacă pentru care scrie acest termen putea să aibă conotaţii păgâne. Mitologia păgână vorbea despre metamorfoze continue ale zeilor în intervențiile lor în viaţa oamenilor cu un impact nu întotdeauna benefic şi edificator.
Evanghelistul preferă să atragă toată atenția cititorului asupra chipului ascuns a Fiului lui Dumnezeu, care se dezvăluie aici în toată splendoarea, transformat într-o lumină orbitoare. Lumina lui Dumnezeu strălucește pe chipul lui Cristos (2 Cor 4,6). Prin urmare, acest fragment descrie o epifanie, adică o manifestarea divină a Fiului lui Dumnezeu. Este un eveniment central al Evangheliei situat între manifestarea Tatălui la Iordan (Lc 3,21-22) și aparițiile celui înviat în ziua de Paște (Lc 24,31.36) .
În contextul Evangheliei lui Luca, episodul pare a fi răspunsul cerului la întrebarea pe care Isus a adresat-o discipolilor săi cu puțin timp înainte când, ca și în cazul nostru, «pe când era singur în rugăciune, iar ucenicii erau cu el, Isus i-a întrebat, zicând: „Cine spun mulţimile că sunt eu?” (Lc 9,18). Petru a răspuns primul: „Tu ești Cristosul lui Dumnezeu”» (Lc 9,20). Nu era însă conștient de importanţa cuvintelor sale. Acel moment este legat de discursul lui Isus despre pătimirea, moartea şi înviera sa, subiecte ce se regăsesc şi în conversația lui Cristos cu profeții care au apărut alături de el în glorie.
Evanghelistul îl prezintă pe Isus care, împreună cu trei discipoli apropiaţi, martori privilegiați şi ai altor evenimente importante, „s-a urcat pe munte ca să se roage”. Din când în când se retrăgea noaptea în rugăciune solitară pe munți, ca și cum ar fi căutat o legătură mai apropiată cu cerul (Lc 6,12). În timpul rugăciunii, chipul și hainele sale devin lumină strălucitoare și iau culoarea albă a lumii dumnezeieşti, așa cum o concepeau contemporanii săi. Astfel, el anticipează condiția sa de înviat, gloria sa divină de Fiu. Pentru Luca rugăciunea are un efect de transfigurare, deoarece pune în comuniune directă cu Dumnezeul luminii și cufundă în misterul său. Aici omul Isus este ca un burete care, cufundat în apă, se îmbibă în totalitate cu aceasta: Duhul lui Dumnezeu îl pătrunde și pune stăpânire pe el.
De asemenea, este clar că rugăciunea creează o comuniune cu sfinții, deoarece alături de Isus care se roagă apar Moise și Ilie, oamenii cei mai sfinți din Israel, reprezentanți ai revelației divine conținute în cartea Legii și în scrierile profeților. Amândoi locuiseră pe muntele Sinai, unde urcaseră să-L găsească pe Dumnezeu și fuseseră vizitați de El. Moise, după una din întâlnirile sale față în față cu Dumnezeu, s-a coborât de pe munte cu o strălucire extraordinară a feţei, fiind constrâns să şi-o acopere (Ex 34,29-34).
Cei doi profeţi erau consideraţi profeţi escatologici. Dispăruseră în mod misterios dincolo de Iordan și revenirea lor era așteptată la sfârșitul timpului, pentru a anunța venirea iminentă a lui Mesia. Pe Tabor ei reprezintă Scripturile (Legea și profeții) care prezic și îi amintesc lui Cristos misiunea sa plină de suferință (Lc 24,27). Acesta va fi subiectul conversației pe care cei trei apostoli au reușit să o perceapă în ciuda toropelii care îi copleșise. Ei nu au putut înțelege decât că cei doi interlocutori vorbeau cu Isus „despre plecarea lui care trebuia să se împlinească în Ierusalim”.
Luca subliniază că Petru și tovarășii săi erau toropiţi de somn, dar au încercat cu mare efort să rămână treji, intrigați de ceea ce se întâmplă. Nu era o scenă la care asistau în fiecare zi, şi ar fi fost păcat să o rateze. Somnul lor este simbolul confuziei în care se aflau în acel moment. Fenomenul se va repeta şi în Ghetsemani, unde, după câteva zile, toți trei vor adormi din nou, neputând înțelege importanţa misterului durerii pe care Isus o experimenta în acel moment (Lc 22,45-46).
Ochii lor, care acum sunt greoi şi îi îndeamnă la somn, ca și cum ar dori să scape dintr-o realitate ce îi copleşeşte (Lc 24,15), Isus îi va deschide în totalitate prin aparițiile sale ca înviat (Lc 24,31.45). Credința care vine din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ne deschide ochii adormiți de oboseala şi îmbătrânirea spirituală, de rutina practicilor religioase devoționale, de uzura constantă a vieții fără entuziasm. Avem nevoie de șocul ce ni-l transmite cel înviat și de lumina aprinsă a Taborului pentru a rămâne treji.
În momentul în care Moise și Ilie se îndepărtează, Petru intervine cu fermitate pentru a împiedica acest lucru și pentru a prelungi scena atât de captivantă: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!”. Apostolul vrea să recreeze atmosfera de sărbătoare și bucuria fără griji pe care a experimentat-o de nenumărate ori la Sărbătoarea Corturilor, atunci când își petrecea nopțile iluminate sub corturi sau colibe improvizate. Încă nu știe că momentele de extaz nu pot fi veşnice acum, deoarece nu voinţa umană poate prelungi experiența prezenţei lui Dumnezeu. Nicio evadare din realitatea dură de zi cu zi nu este permisă. Paradisurile artificiale nu pot fi create aici pe pământ.
În timp ce Petru făcea această propunere, pe care el însuși o va considera probabil în final fără sens, dintr-o dată un nor a învăluit muntele. Era norul în care locuieşte Dumnezeu și unde se manifestă oamenilor pelerini pe acest pământ. Dumnezeu este un mister de lumină și de întuneric, orbitor ca soarele, imposibil de a fi prins și de fi scrutat cu vederea, asemnea unei ceți. Astfel s-a manifestat lui Moise pe Sinai (Ex 24,15-18), astfel se manifestă acum şi celor trei discipoli, care sunt învăluiţi de norul întunecat. Din scena luminoasă inițială rămâne doar cuvântul Tatălui ce trebuie ascultat. După ce s-au bucurat de viziunea glorioasă, acum trebuie să asculte: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!”.
Odată ce vocea a încetat, cei trei s-au trezit lângă Isus ce era îmbrăcat cu hainele sale obişnuite. Ascultarea rămâne în centrul scenei Tabor; credința se naște din ascultare (Rom 10,17). Credinciosul este cel care acordă prioritate ascultării cuvântului lui Dumnezeu faţă de oricare tip de viziune. Creștinismul nu este religia vizionarilor, ci a predicatorilor și ascultătorilor (Mc 16,15-16). Ultima fericire a lui Isus este îndreptată către ei (In 20,29).
Schimbarea la faţă dezvăluie nu numai adevăratul chip al lui Cristos, ci și adevăratul chip al creștinului, cel ascuns de rutina zilnică: un chip de fiu iubit al lui Dumnezeu. A contempla chipul lui Dumnezeu înseamnă a descoperi trăsăturile propriului chip de credincios ca într-o oglindă. Noi ascundem mult mai multe decât ceea ce arătăm. Ioan ne avertizează: “Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (In 3,2).
