Toţi vor vedea mântuirea lui Dumnezeu
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponțiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ținutului Itureii și Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna și Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a venit în toate împrejurimile Iordanului, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor, așa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia profetul: Glasul celui care strigă în pustiu:/ Pregătiți calea Domnului,/ faceți drepte cărările lui; orice vale va fi umplută,/ și orice munte sau deal va fi nivelat;/ drumurile strâmbe vor fi îndreptate,/ iar cele cu gropi vor fi netezite/ și orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu. (Lc 3,1-6)
———————————————-
Botezătorul este prima figură de referinţă a adventului. El a vestit cu voce tare a doua venire a lui Cristos şi a Împărăţiei sale; o dată cu invitaţia la convertire, ne ajută astăzi să ne pregătim pentru Crăciun şi pentru a doua sa venire ca mântuitor, într-un cuvânt să experimentăm mântuirea totală a lui Dumnezeu.
Fragmentul evanghelic se deschide cu o privire istorică mai largă. Cu acest fragment Luca vrea să fixeze timpul de început al vieţii publice a lui Isus, legat de apariţia lui Ioan Botezătorul. Evanghelistul, în felul istoricilor timpului său, fiind de origine şi de cultură grecă, stabileşte un paralelism de date şi evenimente pentru a situa evenimentul. Fiind educat apoi în lectura Bibliei, el îl introduce pe precursorul Ioan în felul tipic al profeţilor, care sunt mereu localizaţi în vremea lor printr-o scurtă prezentare în paralel a personajelor din istoria ebraică (Ier 1,1-3; Ez 1.1-3; Os 1.1). diferenţa stă în faptul că el trasează o panoramică ce îmbrăţişează imperiul roman, pentru a sublinia universalitatea evenimentului. Apariţia lui Ioan nu interesează doar istoria Palestinei, ci însăşi istoria lumii, deoarece deschide un eveniment universal, cel al venirii lui Cristos. Pe scurt, venirea lui Ioan şi deci a lui Isus nu este un timp oarecare, este timpul mântuirii îndelung aşteptate.
Mişcarea istorică începe cu împăratul Tiberiu (14-36); este indicat al XV-lea an al său de domnie drept timp precis al apariţiei lui Ioan. După calendarul sirian, care se folosea atunci în Palestina, acesta cade între anul 27 şi 28 din era noastră. Alături de el apare guvernatorul Iudeii, Ponţiu Pilat (26-36); regele Galileii era Irod Antipa, din Perea (4 î.Cr. – 39 d.Cr.); fratele său, Irod Filip (4 î.Cr. -36 d.Cr.), regele regiunilor din nordul Palestinei; Lisania, regele din Abilene, care din punct de vedere istoric este necunoscut. Însă cei mai cunoscuţi sunt mai marii preoţi Ana (Annano 6-15), şi Caiafa (16-36), aleşi şi înlăturaţi de prefecţii din Siria. Aşa cum se vede, datele principale pentru determinarea timpului precis al investiturii profetice al Botezătorului, sunt în anul al XV-lea al lui Tiberiu, care se întâmplă între 27 şi 28, iar alegerea lui Pilat care-şi începe mandatul în anul 26. Timpii celorlalţi protagonişti sunt prea largi pentru fixarea unei date.
În continuitate cu evangheliile copilăriei, Luca intenţionează să stabilească o comparaţie între persoana şi activitatea lui Ioan şi cea a lui Isus. Ioan este doar profetul care-l precede şi-l vesteşte pe Cristos, Mesia aşteptat de Israel. Deja o prezisese tatăl său, Zaharia, în cântecul său de mulţumire: «Iar tu, copile, profet al Celui Preaînalt te vei chema: căci vei merge înaintea Domnului să pregăteşti căile sale» (Lc 1, 76). Ca atare, este în mod simbolic legat de profetul Ilie (Lc 1,17), care dispăruse pe malul stâng al Iordanului, tocmai acolo unde Ioan îşi începe ministerul. Este o legătură care indică logicitatea planului lui Dumnezeu care conduce istoria.
Ioan rămâne un personaj al vechii alianţe; el nu intră în noutatea comunităţii creştine, rămâne la limita istorică spre a-i purta pe creştini spre timpurile cele noi. Isus îi va spune: «Nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan; însă cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el» (Lc 7,28). Apartenenţa sa la vechea economie este indicată de Luca şi prin faptul că el nu a traversat niciodată Iordanul, nu a fost niciodată nici chiar în Galileea, nici în Iudeea. A rămas în afara ţării promise, la ţărmul Iordanului, întocmai pentru a-i trece dintr-o parte într-alta pe cei convertiţi spre Cristos, cel care era adevăratul scop al vieţii şi al misiunii sale.
În anul XV al lui Tiberiu «cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu». Din punct de vedere gramatical, expresia este una dificilă, însă ea este traducerea exactă a textului grec. Cuvântul lui Dumnezeu este un eveniment care se realizează tocmai pe acest profet care locuieşte în pustiu (Lc 1,80), obişnuit cu tăcerea şi contemplaţia. Din acest moment, Cuvântul îl locuieşte. Ioan este fiul Cuvântului, care l-a constituit purtător al mesajului de convertire în vederea iertării păcatelor, ceea ce doar Isus o va putea dărui ca «miel care ia asupra sa păcatul lumii» (In 1,29). Dar este şi profetul cel care realizează cuvântul lui Dumnezeu vestit înaintea lui. O dată cu Ioan promisiunile se împlinesc. La această investitură profetică se referă citatul biblic care este în centrul mesajului său: «așa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia profetul». Această referinţă este extrasă din biblia greacă a Septuagintei, care face din pustiu locul vestirii cu vice tare (kerygma) şi nu locul unde trebuie să se pregătească calea Domnului care vine, aşa cum era în textul ebraic original. Luca face referinţă la regiunea deşertică a Pereei, pe care Ioan o străbate în lung şi în lat (a străbătut întreaga regiune) fără a avea o locuinţă stabilă; poate, însă, face aluzie şi la o vestire neluată în seamă, ca a unuia care strigă în pustiu. Este un risc mereu actual.
Textul din Isaia face referinţă la edictul de repatriere a evreilor deportaţi în Babilonia în timpul lui Cirus, regele Mezilor şi Perşilor în anul 538 î.Cr. profetul descrie caravana lungă a exilaţilor, condusă de însuşi Dumnezeu, care traversează deşertul sirian pentru a se reîntoarce în Palestina şi a reîncepe o viaţă nouă. Pentru a le înlesni drumul, Dumnezeu angajează o echipă de lucrători cu sarcina de a repara drumurile aflate pe un teren neumblat şi pietros. Astfel vor putea înainta fără piedici chiar şi mijloacele care transportau femeile, copii şi bătrânii. Este clar că Domnul, care merge în faţa acestei noi caravane a celor mântuiţi, este Isus. Este el cel pe care Ioan îl vesteşte, deschizându-i calea. El este capul unui nou popor eliberat din sclăvia păcatului şi chemat să parcurgă cu el căile lumii spre patria cerească.
Citarea lui Isaia permite lui Ioan să definească rolul şi misiunea sa: El se prezintă ca «voce» purtătoare a Cuvântului. Sf. Augustin a explicat cu măiestrie această auto-definiţie a lui Ioan: El este glasul, nu Cuvântul, cel care venea în lume: glasul poartă cuvântul până în interiorul inimii omului, apoi dispare: «Este necesar, spune, ca el să crească şi eu să scad». Funcţia vocii ia sfârşit atunci când cuvântul ajunge la urechile persoanelor. Atunci rămâne doar cuvântul. Este funcţia fiecărui creştin care simte urgenţa de a-l vesti lumii pe Cristos. Nimeni nu trebuie să se predice pe sine, ci pe Isus, fără a-l umbri pe El care este singurul Cuvânt care mântuieşte.
Încă o dată elenistul Luca vesteşte universalitatea mântuirii, adăugând versetului citat de Isaia un verset final, pe care ceilalţi sinoptici nu-l reiau: «Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu». Mântuirea adusă de Isus nu-i priveşte doar pe evrei, ci şi pe păgâni. Luca a experimentat-o pe propria-i piele. La această experienţă eclezială de acum dobândită făcea referinţă chiar şi bătrânul Simeon, luându-l în braţe pe copilul Isus adus la templu de ai săi, atunci când cânta satisfăcut: «Căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor» (Lc 2,30-31). Este mântuirea care a ajuns până la noi şi care ne implică în acea caravană a poporului în drum spre casă, aşa cum preziceau Isaia şi Ioan Botezătorul. Ne revine nouă să conştienizăm aceasta.
