Cu toţii vestitori ai evangheliei sale
În zilele acelea, a apărut Ioan în Deșertul Iudeii predicând: „Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor! Acesta este cel vestit de Isaia profetul, care spune:
Glasul celui care strigă în deșert: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui! Ioan avea o haină din păr de cămilă și centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele și mierea sălbatică. Și veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea și din tot ținutul Iordanului și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan. Văzând că la botezul lui veneau mulți dintre farisei și saducei, le spunea: „Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine? Faceți, deci, rod vrednic de pocăință. Să nu credeți că puteți spune: «Îl avem de tată pe Abraham» pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea. Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci, orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc. Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. El are în mână lopata de vânturat și va curăța aria: grâul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. (Mt 3,1-12)
—————————————–
Duminica trecută era același Ioan care ne invita să privim înainte spre ultima sa venire în istoria lumii și în cea a fiecărui om, iar azi Ioan Botezătorul este cel care ne asigură că Isus vine deja azi în biserică, ca să vestească din nou evanghelia sa. Este o venire intermediară a sa, între Crăciunul din Betleem și apariția finală pe norii cerului. Ioan este vestitorul acestei veniri între cele două momente/intermediare, mereu actuale, descrisă de paginile evanghelice pe care le citim în decursul întregului an liturgic. În această venire intermediară, viitorul devine prezent, pentru că «cel care vine» este deja aici, așa cum spune Botezătorul: «În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei» (In 1,26-27). Privirea orientată numai spre viitor poate crea evadare și fugă înainte; privirea doar spre trecut poate crea curiozitate istorică și nostalgie lipsită de rod. Din viitor și din trecut prinde semnificație prezentul, care devine întâlnire angajantă cu Isus istoric. Cu această întâlnire trebuie să ne confruntăm.
Suntem, așadar, conduși de evanghelie pe malurile Iordanului când, pentru prima dată, a răsunat, puternic și auster, vocea lui Ioan Botezătorul, care pregătea calea lui Isus. După mai bine de treizeci de ani de tăcere petrecuți la Nazaret în munca de meșteșugar, Isus decide în sfârșit să intre în viața publică și să înceapă să predice lumii evanghelia. Venirea (advent) lui Isus este precedată de cea a lui Ioan «botezătorul» (asta înseamnă numele de Botezător) cu misiunea de a pregăti lumea ca să aibă o inimă disponibilă pentru a-l primi. Ioan este orientat complet spre cel pe care-l anunță: nu se predică pe sine însuși, îl predică pe Isus care vine. El există în funcție de Cristos, scopul unic al vieții sale, așa cum ar trebui să fie pentru orice creștin. Evanghelistul Matei stabilește o continuitate precisă între cei doi, punând pe buzele lor un mesaj identic, ca un ecou care repetă exact sunetul cuvintelor strigate: «Convertiți-vă pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor» (3,2; 4,17).
Pagina evanghelică de astăzi este structurată pe trei registre: este oferit un rezumat al predicării lui Ioan, apoi este descrisă persoana sa și botezul pe care îl administrează și, în sfârșit, este sintetizată rechemarea sa la judecata lui Dumnezeu care urmează să vină. Timpul în care Ioan apare este indicat în mod neclar, cu o frază care la prima vedere pare a fi generică: «în zilele acelea». În realitate, acestea sunt zilele pe care Dumnezeu le-a fixat pentru venirea Fiului său. Încep zilele mântuirii, care se deschid cu invitația Botezătorului care strigă: «Convertiți-vă pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor». Împărăția cerurilor, indică prezența regală mântuitoare a lui Dumnezeu care a decis să intervină în istoria omului. «Împărăția cerurilor» aproape este însuși Isus, pentru că în el se arată suveranitatea milostivă a lui Dumnezeu. La urma urmelor, Ioan vestește apropierea lui Dumnezeu, care urmează să apară în persoana lui Cristos.
Locul apariției sale în lume este deșertul din Iudeea, care se întinde dintr-o parte în cealaltă a Iordanului. O prezisese deja profetul Isaia cu șapte secole înainte (Is 40,3). Ioan este moștenitorul profetismului antic: ascetismul său și îmbrăcămintea sa recheamă figura lui Ilie, fiind și el om al deșertului. Isus însuși îl va identifica cu Ilie, așteptat în timpul Mesiei (17,12-13). Hrana sa este cea a beduinilor din deșert în timpul foametei, un aliment sărac și auster așa cum bine li se potrivește asceților. Aici, în deșert, va veni Isus pentru a fi botezat de Ioan (3,13). Atunci se vor deschide cerurile și Tatăl îl va prezenta lumii în mod oficial pe Fiul său, pe Domnul: «Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulțumirea» (3,17). Începe astfel din deșert, unde Dumnezeu a condus poporul său în exod, un nou drum, «calea Domnului». Mulțimile care merg în grabă pentru fi botezați de Ioan în Iordan își mărturisesc păcatele în semn de convertire, adică de reîntoarcere la
Dumnezeu, repus în centrul vieții. Astfel el pregătește pentru Cristos un popor predispus să primească iertarea. Aceleași mulțimi vor fi cele care vor veni la Isus predicator și taumaturg.
Doar categoria fariseilor și a saduceilor, dușmanii istorici ai lui Isus, sunt tratați cu severitate pentru formalismul lor religios și pentru duritatea inimii lor față de mesajul la convertire. Ei nu au nevoie de convertire, pentru că se consideră drepți (Lc 18,9s). Din cauza opoziției lor față de cuvântul lui Dumnezeu, atât Ioan cât și Isus (23,23) îi stigmatizează ca fiind «vipere», șerpi veninoși, vicleni, cu mușcături ucigătoare. Imaginea exprimă fie antipatia tipică ambientului păstorilor nomazi, fie disprețul din relatarea biblică a creației, unde șarpele este simbolul ispitei insidioase și ipocrite, purtătoare de moarte și de pierzanie (Gen 3,1). În special acestora, Ioan le vestește judecata severă a lui Dumnezeu, prevăzând răul pe care-l vor face «aceluia care vine», adică lui Isus. Ei se gândeau că mântuirea le va fi garantată de apartenența la poporul ales, la descendența lui Abraham. Spuneau: «așa cum via se sprijină de un stâlp, la fel israeliții se sprijină de meritele părinților lor». Ioan anulează această convingere, afirmând că nimeni nu trăiește în mod spiritual din capitalul altcuiva, și că «Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietre». Aici e un joc de cuvinte care, în aramaică, creează asonanță/un sunet similar altui sunet între «fii» (banim) și pietre (abanim). El îi avertizează, apoi, pe farisei și pe scribi să aducă roade de adevărată convertire, pentru că judecata lui Dumnezeu este iminentă: securea este deja pusă la rădăcina pomului pentru a fi tăiat și pus pe foc.
Se apropie ultimul judecător, Mesia, cel puternic, cu care Ioan se compară: El nu va boteza, așa cum face el, doar cu apă, ci cu Duhul Sfânt și cu foc. Botezătorul vestește deja botezul creștin, în care apa este semnul Duhului (In 3,5), care a apărut și cu semnul focului la Rusalii (Fap 2,3). Astfel perechea apă și foc, privite în tradiția ebraică drept simboluri ale judecății lui Dumnezeu, devin semn al mântuirii creștine. După ce a subliniat diferența dintre el și Mesia în administrarea botezului, Ioan compară persoana sa cu aceea a lui Isus: acesta din urmă e mai mare și mai «puternic» decât el, într-atât încât se simte nevrednic chiar să-i dezlege încălțămintea din picioare, o slujire rezervată sclavilor. Umilul slujitor este un vestitor neobosit al Domnului său. La fel Ioan, la fel orice creștin!
