DUMINICA A II-A DE PESTE AN

A discuta față în față cu Dumnezeu: o întâlnire care nu poate fi pierdută

În acel timp Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: «Iată-l pe mielul lui Dumnezeu!». Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: «Ce căutaţi?». Ei i-au răspuns: «Rabbi –  ceea ce, tradus, înseamnă “Învăţătorule”-, unde locuieşti?». El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi». Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea; era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «L-am găsit pe Mesia!» – care, tradus, înseamnă “Cristos” – şi l-a dus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi “Chefa” – care înseamnă Petru» (In 1, 35-42)

                __________________________________________

     Suntem cu toţii căutători de Dumnezeu, chiar şi atunci când urmărim cu nelinişte scopuri limitate şi iluzorii. Sf. Augustin, în Confesiunile sale, rezumă astfel dorul de divinitate care se ridică din orice inimă omenească: «Tu ne-ai creat pentru tine, Doamne, iar inima noastră nu-şi va afla pacea până când nu se va odihni în tine». Benedict al XVI-lea, a lansat, din centrul Parisului, acest strigăt al Sf. Paul către creştinii din Corint: «Fugiţi de idolatrie!» (1Cor 10,14). „Această invitaţie, spunea el, rămâne valabilă şi astăzi. Poate din neştiinţă, lumea contemporană i-a imitat pe păgânii din antichitate, îndepărtându-l pe om de adevăratul său scop, de fericirea de a trăi cu Dumnezeu pentru veşnicie”. Cine a încetat să-l caute pe Dumnezeu, nu se alege cu nimic, se regăseşte fără prezent şi fără viitor. Însă pentru a-l găsi pe Dumnezeu este necesară vestirea, care ne trezeşte curiozitatea şi scutură amorţeala noastră intelectuală. Numeroasele mesaje comerciale care vin peste noi ne distrag şi ne dezorientează. Numai dacă facem puţină linişte în jurul şi în interiorul nostru, reuşim să distingem chemarea care se ridică din profunzimea fiinţei noastre şi să percepem acel magnet divin de care vorbea Isus: « Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis. Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl, vine la mine» (In 6,44 ș.u.).

      Evanghelia după sfântul Ioan, pe care am citit-o astăzi, ne prezintă în mod concret tema căutării lui Isus. Începe cu o vestire aproape lapidară a Botezătorului către discipolii săi: «Iată-l pe mielul lui Dumnezeu». Cu o zi înainte o strigase în faţa lumii care alerga la botezul său, într-o formă mai completă, spunând: «Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (1,29), însă nimănui nu i-a trezit curiozitatea şi nimeni nu s-a mişcat. Vestirea sa căzuse în gol. Şi totuşi conţinea o noutate absolută cu privire la Mesia cel mult aşteptat. Spunea că Isus ar fi luat asupra sa mulţimea nemăsurată a păcatelor lumii pentru a le şterge prin moartea sa răscumpărătoare.

       El era Mielul pascal, simbol al eliberării din sclavia păcatului şi al morţii, mult mai gravă şi mai distrugătoare decât cea egipteană (Ex 12,27). De aceea, şi-ar fi oferit trupul său ca hrană şi sângele său ca băutură, pentru viaţa lumii, la cina pascală. El era şi Slujitorul Domnului, despre care vorbea profetul Isaia care, cu șapte secole înainte, îl prezenta ca un miel blând «străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre» (Is 53,5-7). Întregul episod recheamă experienţa pascală care proiectează lumina sa până aici: evanghelistul a numărat trei zile de la prima vestire a Botezătorului, de aceea întâlnirea are loc tocmai a treia zi, ziua Învierii. Mai mult, el aminteşte ora exactă a acelei întâlniri atât de decisive pentru el: «Era cam pe la ceasul al zecelea», după o oră de la moartea lui Isus pe cruce (Mc 15,34). Fiecare întâlnire cu Isus este pentru oricine, de acum, o întâlnire cu un răstignit-înviat.

       Ar fi fost ce să trezească curiozitatea prin acea vestire pascală anticipată,  nemaiauzită. Doar doi dintre discipoli îl urmează pe Isus cu o întrebare personală: «Rabbì, unde locuieşti?». Iar el nu le-a arătat propria adresă, dar i-a invitat să meargă cu el: «Veniţi şi vedeţi» (èrcheste kai òpseste). Această pereche curioasă de discipoli ai lui Ioan Botezătorul ne amintește de cei doi apostoli care în dimineaţa Paştelui au alergat în grabă la mormânt, iar când au ajuns pentru «au văzut și a crezut» (In 20,2-10). Erau Petru şi Ioan, însă aici sunt Andrei, fratele lui Petru, şi Ioan. Suntem mereu sub lumina Celui Înviat. Şi aceasta tocmai pentru că primii căutători  ai lui Cristos au fost doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul, trimişi de el însuşi. Acest lucru confirmă mărinimia precursorului căruia nu-i este teamă de concurenţă (In 3,23-30). Aşadar, cei doi au mers acolo unde Isus locuia şi au rămas cu el toată ziua. Au dialogat cu el fără nici o grabă şi posibil că s-au oprit toată noaptea până în ziua următoare. Evanghelistul nu vorbeşte nimic despre acel colocviu, însă ne lasă impresia clară că el, împreună cu tovarăşul său, au fost cuceriţi de Cristos. De aici va începe experienţa sa de comuniune fizică şi spirituală cu Isus, proclamat de el, mai apoi, cu entuziasm: «Am auzit, am văzut cu ochii noştri, am contemplat, mâinile noastre au pipăit Cuvântul vieţii» (1In 1,1 ș.u.). Nu există cunoaştere şi credinţă fără experienţă personală, chiar şi pentru noi astăzi. Doar cuvântul, liturgia, rugăciunea personală ni le pot oferi.

      Pentru apostolul Andrei experienţa acelei zile a fost entuziasmantă, aşa încât el nu a rezistat fără ca s-o împărtăşească cu căldură fratelui său Simon: «L-am găsit pe Cristos!». Aceasta este prima mărturie apostolică care deschide evanghelia, iar de acum în acolo răspândirea ei va fi evidentă. Cei doi ucenici au fost conduși spre Isus de către Ioan Botezătorul, iar acum Simon este condus direct de către fratele său. Isus se serveşte de medierea umană pentru a se comunica; fraţii în credinţă sunt cei care vestesc credinţa lor şi o mărturisesc. Numai cel care este cucerit de Isus este capabil să-i cucerească pe fraţi pentru Isus. Evanghelizarea creştină înseamnă propunerea unei experienţe şi nu constrângere.

       Acea vestire bucuroasă a fost cea care l-a condus pe Simon faţă în faţă cu Isus, la un dialog intim în sensul cel mai adevărat. Isus, de fapt, l-a privit în ochi (emblèpsas), l-a recunoscut şi l-a chemat pe nume, un nume dublu, cel uman şi cel divin: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan», acesta este numele pe care l-ai primit în familie, însă numele nou pe care ţi-l dă Tatăl meu este «Kepha», adică  Piatră – Stâncă. Isus nu adaugă acum altceva, însă în mintea lui Andrei şi a lui Simon prima idee care le-ar fi fulgerat în minte a fost aceea a pietrei lui Iacob de la Betel care, în visul patriarhului, a constituit baza scării care urca de la pământ spre cer (Gen 28,10-19). Cu atât mai mult încât Isus, puţin după aceea, va face aluzie în răspunsul dat lui Natanael, ultimul inel din lanţul primelor întâlniri pe care Isus le-a avut cu viitorii săi discipoli (In 1,51).

     Asemenea lui Petru, noi toţi ne naştem ca fiind cunoscuţi şi puşi sub semnul unui plan al lui Dumnezeu. Nimeni nu se naşte întâmplător sau din greşeală. Dumnezeu ne-a dat un nume şi un scop bine stabilit în viaţă. Un imn creştin foarte vechi îl cânta astfel: «Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după planul binevoitor al voinţei sale»  (Ef 1,3-5). Ne revine nouă să descoperim acest plan prin credinţă, pentru a ne măsura viaţa în raport cu el. A-l căuta pe Dumnezeu este, într-un final, a ne căuta pe noi, este căutarea semnificaţiei vieţii noastre, a vocaţiei şi scopului nostru. Ignorarea lui Dumnezeu înseamnă ignorarea adevăratului sens al vieţii, a trăi orbeşte bâjbâind, cu riscul de a irosi şi a pierde un bun atât de mare şi de neînlocuit. Se trăieşte o singură dată!