DUMINICA a II-a A PAŞTELUI

De la necredinţă la credinţă: Apariţiile celui înviat

         În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui. (In 20,19-31)

             ___________________________

            Tema credinţei în învierea lui Isus este astăzi abordată de două apariţii succesive relatate de evanghelia pe care abia am ascultat-o. A crede în Cristos înviat a fost o problemă pe care au avut-o şi apostolii, înaintea noastră. Ei nu înţeleseseră semnificaţia anunţurilor lui Isus asupra acestui argument (Mc 9,10), şi nu puteau să înţeleagă cum acel Isus, ucis în mod atât de barbar şi  închis definitiv într-un mormânt de piatră, ar putea reveni la viaţă. Convingerea lor era exprimată bine de cei doi discipoli din Emmaus care se întorceau acasă îndureraţi şi dezamăgiţi în seara Paştelui: «Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri» (Lc 24,21). Cei doi nu vorbeau despre înviere, pentru că nu credeau; ei doar constatau că, după a treia zi, cadavrul este deja în descompunere şi nu mai exista nici o posibilitate de viaţă.

Mulţi creştini de azi se regăsesc pe acel drum de la Emmaus sau în cenacolul închis printr-un dublu blocaj: nu cred în învierea lui Isus şi, drept consecinţă, în învierea din morţi la sfârşitul timpurilor; cu toate acestea se declară încă creştini şi merg duminica la biserică. Paul ar spune că sunt de compătimit, pentru că trăiesc o viaţă fără perspectiva viitoare de mântuire: totul începe din nimic şi totul se sfârşeşte în nimic. «Dacă Cristos nu a înviat şi morţii nu învie, atunci să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri» (1 Cor 15,32). Aceasta este concepţia meschină a vieţii bazată pe plăcere. Este imposibil să mergi mai departe.

În Ioan, relatările despre Paşte conţin patru exemple de recuperare a credinţei: a celor doi discipoli (Petru şi Ioan) care au alergat la mormânt, care au văzut giulgiurile goale şi curate şi au crezut; cea a Magdalenei disperate care l-a văzut pe Domnul în faţa mormântului gol şi i s-a aruncat la picioare încercând să-l ţină cât mai mult posibil; cea despre apostolii înspăimântaţi şi neîncrezători în cenacol, care l-au văzut pe isus intrând prin uşile închise şi au fost invitaţi să verifice realitatea trupului său de carne; în sfârşit, aceea a lui Toma care se încăpăţâna în a nu crede, pentru că nu a văzut şi nu a atins. În toate episoadele este esenţial a «vedea» şi a «constata». Credinţa apostolilor, esenţială pentru biserica din toate timpurile, se bazează pe experienţa istorică de a vedea şi a constata; această experienţă a lor despre Isus înviat s-a prelungit timp de patruzeci de zile după Paşte, până la înălţarea sa definitivă la cer.

Isus înviat nu este rodul fanteziei lor, ci a experienţei cotidiene îndelungate pe care ei au avut-o. Ei erau persoane prea concrete pentru a visa şi a crea mituri iluzorii. Ioan, prezentând evanghelia sa în scrisoarea de însoţire, spune: «Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi» (1 In 1,1s). Din această experienţă istorică de credinţă a luat naştere vestea cea bună pascală care a răsunat cu reziciune în lume. Paul, care deasemenea îl văzuse pe cel înviat, putea spune: «Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi» (1 Cor 15,3). Această experienţă istorică a fost cea care a transformat oameni timizi şi fricoşi în mesageri curajoşi, capabili să înfrunte chinurile şi moartea. 

Aşadar, cele două episoade relatate azi, stau la baza credinţei noastre. În seara acelei prime zile a săptămânii, opera noi creaţii a atins punctul său culminant. Cristos înviat a depăşit orice fel de barieră (uşile încuiate) şi s-a pus în mijlocul lor, învingând orice tristeţe şi frică pe care o aveau. Darului păcii oferite de el, a fost strâns legat darul Duhului Sfânt (In 14,26s), care a făcut să izbucnească bucuria  în inima tuturor (Gal 5,22). În acea seară s-a făcut sărbătoare pentru Maestrul regăsit pe neaşteptate, însă s-a făcut sărbătoare şi pentru darul vieţii divine primite de la cel înviat. Primul gest al lui Isus a fost, de fapt, «suflul» pe care l-a îndreptat asupra celor prezenţi: era vorba despre botezul în Duhul Sfânt, vestit de Botezător Battista (In 1,33). În acelo loc cu uşile încuiate, ca într-un baptisteriu, a apărut noua familie a fiilor lui Dumnezeu, fii în Fiul. Ea era destinată să crească împreună cu toţi cei care, de-a lungul secolelor, s-ar fi născut şi nou din apă şi Duh Sfânt.

Împreună cu viaţa, Isus le-a comunicat fraţilor însăşi misiunea sa: «Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Pentru a gândi misiunea ca putere principală de a ierta păcatele, trebuie să reconstituim opera lui Isus aşa cum Botezătorul a descris-o în sinteză: «Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (In 1,29). Acum că mielul a fost jertfit, păcatul a fost îndepărtat. Cea a lui Isus nu a fost o îndepărtare pentru a lăsa un gol, ci pentru a reumple omul cu viaţa divină: «Eu am venit ca să aibă viaţă şi să aibă din belşug» (In 10,10). Sunt cele două aspecte complementare ale paştelui lui Isus, mort pentru păcatele noastre şi înviat pentru a ne dărui viaţa sa. Cel înviat comunică bisericii apostolice această dublă putere divină de a ierta păcatele şi de a dărui viaţa. O astfel de putere va fi, de-a lungul timpului, specificat în practica baptismală şi penitenţială a bisericii.

Cea de-a doua apariţie este plasată după opt zile şi urmează deja practica creştină a celebrării săptămânale a duminicii. Toma este prezentat în evanghelia după Ioan deja de două ori cu dubiile sale (11,16;14,5). Încet în a înţelege deciziile şi cuvintele Domnului, cu toate acestea este unul din discipolii săi. El cere să aibă probe tangibile şi concrete pentru a crede în cel pe care colegii lui l-au anunţat că ar fi înviat. Nu-i ajung cuvintele, vrea fapte. Mai mult, vrea «să pună degetul» în rana coastei sale. Prin episodul relatat, evanghelistul nu intenţionează să devalorizeze credinţa care se bazează pe cuvântul martorilor. Experienţa fizică a celui înviat stă la baza acelui cuvânt, altfel este iluzie. Rămâne exemplară credinţa lui Ioan care, în dimineaţa paştelui, a crezut fără să-l vadă pe Isus, constatând doar mormântul gol şi pânzele fiind la locul lor. Încăpăţânarea lui Toma este, în schimb, importantă deoarece dubiul său şi surpriza sa sunt o garanţie pentru credinţa noastră în cel înviat. Sf. Grigore cel Mare spune: «În timp ce el atingea rănile din trupul Maestrului, însănătoşea în noi rănile necredinţei. Pe noi ne avantajează mai mult necredinţa lui Toma decât credinţa spontană a discipolilor». Noi nu avem norocul să vedem şi să atingem la fel ca Toma, însă Isus ne asigură că credinţa noastră, bazată pe mărturia apostolilor, ne face fericiţi. Adică ne face să trăim în protecţia şi pacea iubirii lui Dumnezeu, cu bucuria interioară de a ne simţi mântuiţi şi în siguranţă. Noi suntem credincioşii duminicali, aceia care erau adunaţi în cenacol împreună cu Toma, care fac experienţa celui înviat şi obţin credinţă şi speranţă pentru a trăi cu iubire viaţa gri de fiecare zi. Am crezut fără să vedem semne extraordinare, însă am ascultat împreună cuvântul şi am mâncat pâinea Domnului înviat.