Fericiți cei care cred fără ca să vadă
În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!”. Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios!”. Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut!”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui (In 20,19-31).
———————————————-
Pentru comunitățile creștine primitive seara primei zile a săptămânii era momentul cinei sfinte. Era sărbătorită în spatele ușilor închise , în conformitate cu „disciplina arcani” (în limba latină această “disciplină” indica inițierea în ceva misterios, sacral, ascuns), pentru a păstra acea atmosferă de sobrietate impusă de misterul credinței. Cine nu era credincios nu putea înțelege, acel rit era un rit misterios. Adunarea creștină se întâlnea săptămânal, așa cum ne este prezentat în Evanghelia pe care tocmai am citit-o. Isus înviat le apare ucenicilor săi după opt zile. Practica liturgică s-a născut din povestirea istorică, iar practica liturgică a contribuit la păstrarea amintirii aparițiilor Celui Înviat. Prima zi a săptămânii devine astfel „ziua Domnului”, „dies dominica”, prescurtată în scurt timp cu simplul adjectiv substantivizat de „Duminică”. Când Ioan scrie acest text suntem deja în plină epocă creștină, iar adunările duminicale sunt deja o practică a Bisericilor din Asia (Ap 1,10).
Narațiunea este împărțită în șapte scene (șapte este o cifră simbolică importantă a evanghelistului Ioan): apariția bruscă a Celui Înviat în seara primei zile, salutul repetat, bucuria recunoașterii, misiunea, a doua apariție după opt zile, invitația adresată lui Toma pentru a constata realitatea învierii, fericirea finală.
Isus intră în cenacol cu ușile închise: după înviere, starea lui trupească s-a schimbat, el nu mai este supus limitelor spațiului și timpului. Aceasta nu înseamnă că Isus are acum un trup fantomatic evanescent, pentru că arată semnele pătimirii pe trupul său, se lasă atins, cere să mănânce în fața tuturor. El are carne și oase ca înainte, dar acum acestea nu mai sunt o limită pentru mișcărilor sale, atunci când vine și pleacă. Trupul său este transfigurat, este un trup glorios, locuit permanent de Duh. Paul, în lipsa unei terminologii adecvate, va vorbi despre un „trup spiritual”, în continuitate și discontinuitate cu trupul material de dinainte.
Intrând în casă la ai săi, Isus face câteva gesturi semnificative. În primul rând le oferă darul păcii, gest exprimat prin obișnuitul salut evreiesc repetat de două ori. Este mult mai mult decât un simplu salut, este darul de Paște al Celui Înviat, care sintetizează toată bogăția bunurilor spirituale dăruite credincioșilor: iertarea, viața veșnică, faptul de a deveni copiii lui Dumnezeu, bucuria și seninătatea inimii. Este o revărsare de har care umple cenacolul și întreaga Biserică; Paul ar numi-o „plinătatea lui Dumnezeu”. Acest salut intră astăzi în Bisericile și casele noastre ca un dar pascal prin excelență sub numele de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Isus glorificat poate transmite acum celor răscumpărați apa despre care a vorbit samaritencei (In 4,14) și iudeilor în templu, în ultima zi a sărbătorii Corturilor (In 7,37). Apa care țâșnește spre viața veșnică este transmisă aici ca suflare dumnezeiască a vieții: «El a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt!”». Se repetă gestul lui Dumnezeu pe chipul lui Adam, când a suflat asupra propriei creaturi ce „a devenit ființă vie” (Gn 2,7). Nu mai este doar darul sufletului care face din om o persoană, ci Duhul care îl face pe om fiul lui Dumnezeu. Cel Înviat remodelează o nouă umanitate, iar nucleul său este reprezentat de acea comunitate adunată în jurul său în seara de Paște. Se începe cu iertarea păcatelor – o putere dată Bisericii pentru a pune bazele noii societăți a celor mântuiți.
În acea seară, apostolul Toma (supranumit “Geamănul”) nu era împreună cu ceilalți. În cele două intervenții ale sale prezentate de Ioan în timpul cinei pascale, apăruse deja un pic sceptic și pesimist.
Curentul gnostic va face din el un model de urmat, atribuindu-i o evanghelie apocrifă. Aici el reprezintă îndoielile cu privire la adevărata înviere a lui Cristos. Cultura greacă în care trăiește evanghelistul, puternic influențată de platonism, a avut mari dificultăți în a accepta ideea învierii morților (1Cor 15). Îndoielile și necredința lui Toma au fost utile pentru a reafirma acest adevăr creștin fundamental: „Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică”, afirma sfântul Paul (1Cor 15,14.17).
Opt zile mai târziu, Isus se arată din nou discipolilor săi, dar are un mesaj special pentru Toma: nu-și putea lăsa apostolul în îndoială. Îl invită să-l atingă și să verifice rănile întipărite de pătimire pe trupul său real. În fața dovezilor, discipolul formulează cea mai frumoasă mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” – credința apostolică de la începuturi, cea care a fost vestită întregii lumi. Acesta era răspunsul credincioșilor la predica martorilor ce L-au anunțat pe Cel Înviat, un semn apartenenței la Biserică.
În fața acelei exclamații pline de mirare și entuziasm, Isus formulează ultima și cea mai concisă fericire: „Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. Este şi fericirea noastră, a tuturor celor care ascultăm Cuvântul. Când Isus era prezent, credința se năștea din viziunea sa, în timpul Bisericii aceasta se naște din ascultarea predicării (Rom 10,17). Celor care făceau deja parte din a doua generație de creștini, Ioan le spunea că nu trebuie să se considere mai puțin norocoși și mai puțin privilegiați decât el, pentru că nu L-au văzut pe Domnul. Ochii trupului nu sunt suficienți pentru a-L vedea pe Isus înviat. Magdalena și discipolii din Emmaus nu l-au recunoscut imediat la prima lor întâlnire. Cuvântul lui Cristos a fost cel care le-a deschis ochii. Astăzi ni se întâmplă și nouă să conversăm cu El și să mergem cu El în fiecare zi, fără să ne dăm seama că îl avem alături.
Matei și Ioan nu prezintă în evangheliile lor înălțarea lui Isus în ceruri, ci anunță că Isus va fi întotdeauna cu noi și în noi până la sfârșitul lumii. Să nu-L considerăm un străin.
