Duminica a doua după Crăciun

           ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină. Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu,care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.5Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.” (Ioan 1, 1-18)

                     ______________________________________________

           Istoria unei călătorii din eternitate în timp

           Avem urechile și inima pline de colindele de Crăciun care sunt încă în stare să ne încălzească cu melodiile lor tradiționale. Dacă „Tu cobori din stele” sau „Stelele cerului” ar dispărea din adunările noastre, nu ar mai părea că e Crăciunul. Chiar și creștinii din timpul apostolilor au avut cântecele lor de Crăciun chiar înainte ca această sărbătoare să intre în calendarul bisericilor. Le descoperim menționate de Paul în scrisorile sale, de Luca în Evanghelia sa, de Ioan în Evanghelia de astăzi. Da, pentru că Evanghelia pe care am citit-o este un frumos colind de Crăciun; dacă am avea muzica, am putea-o cânta. Ioan a adunat-o ​​și probabil a compus-o în biserica din Efes și a așezat-o la începutul scrierii sale ca pe o frumoasă poartă de intrare către întreaga Evanghelie. Este imnul lui Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup.

Pentru primii credincioși, vestea bună a venirii Fiului lui Dumnezeu în trupul nostru muritor a fost o descoperire interesantă demnă de a fi cântată și strigată cu voce tare. Pentru ei, Evanghelia nu numai că trebuia anunțată, ci și cântată, căci era atât de frumoasă: a fost cântecul minunat al lui Dumnezeu cântat la harpa Duhului Sfânt. Merită din când în când să ascultăm din nou înregistrarea, așa cum facem cu cei mai cunoscuți cântăreți din zilele noastre, care au invadat cu CD-urile lor posturile de radio și televiziune.

Imnul lui Ioan povestește etapele călătoriei Fiului lui Dumnezeu care din cer coboară pe pământ pentru a fi printre noi. Toate imnurile creștine străvechi care au ajuns până la noi cântă cele trei momente ale existenței lui Isus: viața sa cu Dumnezeu în eternitate, venirea sa în lume, moartea lui și învierea răscumpărătoare. Imnul lui Ioan contemplă mai profund această panoramă istorică, așa cum va face mai târziu în relatarea vieții lui Cristos. Cântecul său este compus din patru strofe:

Existența Cuvântului în eternitatea lui Dumnezeu (vv.1-2); lucrarea sa activă în crearea lumii (3-5); venirea lui pentru o întâlnire spirituală cu oamenii din poporul evreu străvechi (9.13); revelația sa caracterizată de umilința venirii Lui în trupul nostru, de Crăciun și cu gloria învierii la Paște (14-18). În centrul acestei călătorii se află întruparea, văzută ca un eveniment nou și nemaiauzit de har. Nimeni nu și-ar fi putut închipui că după numeroasele încercări ale lui Dumnezeu de a salva umanitatea înaintea lui Cristos, Cuvântul s-ar fi făcut trup ca să trăiască printre noi și să ia asupra sa păcatul lumii. Dar hai să ne cufundăm în cântec pentru a descoperi melodiile sale bogate și numeroase. Este a doua oară când o facem după ce prima dată am făcut-o în dimineața de Crăciun. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna plin de idei noi

Prima strofă este compusă din trei fraze esențiale: „La început a fost Cuvântul iar Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Există o intenție evidentă de a aminti cartea Genezei, pe care evreii au titrat-o pornind de la primul cuvânt „Berescit” (La început). Acolo se citește că „la început Dumnezeu a creat cerul și pământul”, aici se citește că în acel început de timp Cuvântul exista deja, nu ca și creatură, ci ca și creator al universului. Cuvântul, adică Cuvântul lui Dumnezeu preexistent, nu a fost un simplu sunet, ci o persoană, Fiul unul născut, veșnic ca și Tatăl. Este descris cu verbul ”a fi” la imperfect: „El era”, care atestă existența lui eternă fără început și fără sfârșit. Se mai spune că „Cuvântul era la (pros) Dumnezeu”, nu alături, ci în interior pentru a forma un singur lucru cu El (Ioan 10,30).

Isus îl va întreba pe Filip: „Nu crezi că eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în mine?” (Ioan 14:10). Cuvântul – Fiul participă intim la însăși viața lui Dumnezeu, de aceea a treia frază confirmă: „Cuvântul era Dumnezeu”. O frază sintetică menită să închidă cercul: „El era la început la Dumnezeu”. Acuzativul grec indică faptul că a fost în dialog cu Tatăl implicat în aceiași undă a vârtejului vieții.

A doua strofă descrie lucrarea cuvântului în creație: Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul său, anunța prima carte a Bibliei. Ioan insistă într-o formă pozitivă și negativă: „Totul a fost făcut prin el … nimic nu există fără el”. Aici începe istoria universului, devenirea lui (eghèneto). Totuși, atenția este concentrată pe capodopera creației: omul făcut după chipul și asemănarea Cuvântului: „În el era viața și viața era lumina oamenilor”. Nu există lumină mai mare decât viața conștientă, pe care numai omul o posedă. Inteligența sa este flacăra cerească care îl face asemănător cu Dumnezeu. Această lumină divină care strălucește printre tenebrele lumii a fost adesea pusă în pericol, dar întunericul nu a învins-o. Binele va avea întotdeauna ultimul cuvânt asupra răului, lumina va predomina întotdeauna asupra întunericului.

Prin urmare, a treia strofă descrie lupta dintre lumina care vine din Cuvânt și întunericul ignoranței și a răului care ar dori să o stingă. Dumnezeu nu l-a lăsat niciodată pe om fără lumina sa, dar aproape întotdeauna s-a văzut respins. Este istoria lumii și în special cea a oamenilor din poporul străvechi a lui Dumnezeu combătut între primire și respingere. Lumina a venit continuu pe lume prin chemarea patriarhilor, prin apelul făcut profeților, prin reflexia înțelepților, dar aproape întotdeauna s-a ciocnit într-un refuz încăpățânat: „El a venit printre ai săi și ai săi nu l-au primit”. Din fericire, refuzul nu a fost niciodată total; întotdeauna a fost cineva care a găzduit Cuvântul în inima lui și a creat un sanctuar pentru el.

Celor care l-au primit „le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu”. Ei făceau deja parte încă mai dinainte din familia lui Dumnezeu, pe care Cristos o va dobândi apoi cu sângele său.

A patra strofă cântă ultima încercare a lui Dumnezeu pentru mântuirea omului: venirea Cuvântului în trup. Cel care era atemporal Dumnezeu a devenit om în timp, cel care a creat lumea a devenit creatura sa. El a luat „carnea” noastră, condiția noastră istorică de slăbiciune, de vulnerabilitate în fața durerii, de limită până la moarte; a devenit om adevărat printre oameni, „și-a stabilit cortul” mobil pe pământul nostru, mereu gata să pornească la drum cu noi, așa cum s-a și întâmplat. Ioan în numele semenilor săi apostoli, care au trăit cot la cot cu Isus, afirmă solemn: „Am contemplat slava Lui, slava unului născut care vine de la Tatăl plin de har și adevăr”. Iată aici toată experiența sa de viață care se desfășoară de la Crăciun la Paște. Este vorba cu siguranță despre gloria care i-a învăluit pe păstori în noaptea nașterii, cea care i-a învăluit pe apostoli pe muntele Tabor și în cele din urmă cea care i-a făcut pe ucenici să tresalte de bucurie în seara de Paște. Experiență vie, tresăltare, demnă de cântat. Nu se putea face altfel.

Ioan își trădează entuziasmul încă de la începutul scrisorii sale de însoțire la Evanghelie: „Cel care era de la început, cel pe care l-am auzit, cel pe care ochii noștri l-au văzut și l-au contemplat, cel pe care mâinile noastre l-au atins, Cuvântul vieții, noi vi-l anunțăm și vouă, pentru ca și voi să fiți în comuniune cu noi. Iar comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos „(1 Ioan 1,1-3). Acea proclamare devine în Evanghelie un cântec care răsună în toate timpurile până în zilele noastre, precum cel mai frumos imn de Crăciun. Ar fi frumos dacă ar răsuna de multe ori în inimile noastre pentru a cultiva bucuria noastră creștină.