În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor această parabolă: Un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat.
Îndată, cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său.
După mul timp, a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, spunând: „Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat!” Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” Venind apoi cel cu doi talanţi, a spus: „Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat!” Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” În sfârşit, venind şi cel care primise un talant, a zis: „Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!” Dar stăpânul i-a răspuns: „Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!”. (Mt 25,14-30)
_________________________________________
Folosirea talanţilor pe care Dumnezeu ni i-a dat
Cu toţii suntem convinşi că, venind pe lume, am primit nişte «talanţi» ce trebuie tranzacţionaţi şi folosiţi. Cuvântul «talant» a devenit sinonimul calităţii intelectuale şi practice, care fac din fiecare o persoană genială şi singulară. Folosirea acestui cuvânt, ce derivă din evanghelie, ne spune cât de mult a intrat în limbajul nostru cultura creştină. Parabola pe care Isus ne-o relatează azi ne vorbeşte despre darea de cont finală, când el va cere cont fiecăruia despre felul în care am folosit talanţii primiţi. Evanghelistul Matei a inserat în relatarea sa în vestirea celei de-a doua veniri a lui Isus la sfârşitul timpurilor. Suntem în penultima duminică din anul liturgic şi biserica ne aminteşte întâlnirea finală cu Isus care va veni în slava sa pentru ca să judece lumea la sfârşitul timpurilor. El a anunţat acest eveniment final prin timpul secerişului, când grâul cel bun va fi separat de neghină (Mt 13,36-43), sau prin încheierea muncii unui pescar care, pe ţărmul mării, sortează ceea ce a prins (13,47-50). Este o amintire salutară care trebuie să ne hrănească speranţa şi să stimuleze angajarea noastră de credinţă. El nu permite iluzii: Dumnezeu nu acordă reduceri chiulangiilor/leneşilor. Fiecare va culege roadele propriei angajări umane şi creştine. Salariul de bază va fi egal pentru toţi, ca în parabola muncitorilor din vie (Mt 20,8-18). Va fi premiul vieţii veşnice cel care va permite tuturor ca să «ia parte la bucuria Domnului». Şi acest lucru chiar dacă munca şi angajarea au fost diferite «după capacitatea fiecăruia». Unei angajări mai mari va fi recunoscut un premiu suplimentar.
Episodul descris de Isus este unul bazat pe încrederea necondiţionată pe care stăpânul o acordă slujitorilor săi. În procesul de plecare pentru o lungă călătorie, fiind absent timp îndelungat, el le încredinţează gestionarea tuturor bunurilor sale. Relatarea devine îndată o pură alegorie, pentru că Domnul care pleacă este evident acelaşi Isus care urcă la cer şi care va reveni într-o zi. El încredinţează biserica sa în mâinile slujitorilor săi, apostoli şi credincioşi, angajaţi în consolidarea şi mărirea operei sale. Ştie că riscă mult, însă are încredere în noi toţi creştinii. Sumele încredinţate sunt voit enorme, într-atât încât acei slujitori pot fi asemănaţi guvernatorilor unor provincii care administrează o mare bogăţie. Dar bunurile spirituale pe care Dumnezeu ni le-a dăruit sunt de nepreţuit. Un talant putea fi din aur sau din argint şi cântărea circa 43 kg. La schimb valora şase mii de dinari, salariul unui muncitor care lucra timp de 20 ani. Chiar şi un singur talant era, aşadar, o sumă enormă pe care doar cei bogaţi şi-o puteau permite. Zece şi cinci talanţi erau sume ameţitoare. Din moment ce talanţii au fost atribuiţi fiecăruia în funcţie de abilităţile lor, fiecare trebuie să-şi dea silinţa cât mai mult posibil. Matei aminteşte creştinilor de ieri şi de azi că Dumnezeu oferă daruri diferite în biserica sa, dar cu toţii trebuie să se simtă responsabili pentru ca ceea ce au primit să dea roade.
Centrul parabolei nu stă, însă, în împărţirea diferită a talanţilor, ci în revenirea stăpânului care-i cheamă pe slujitorii săi ca să-i dea cont. Putem observa clar că întâlnirea stăpânului abia întors este descrisă cu o puternică notă de seninătate şi de optimism. Încrederea stăpânului a fost investită bine, de fapt două treimi dintre slujitori s-au angajat în mod lăudabil. Stăpânul elogiază şi premiază pe cei care au fost harnici, pentru că au fost abili în a face cât mai rodnic bunul/capitalul primit. De fapt, l-au dublat. A fost cel mai bun lucru pe care-l puteau face măsurat la ceea ce au primit. Chiar dacă au produs rezultate diferite, ei aud că le este adresat acelaşi elogiu: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!». Aici Isus îi asigură pe cei care s-au angajat pentru el de participarea la domnia sa divină, la sărbătoarea din împărăţia cerurilor. Aceasta este prezentată ca loc de fericire deplină, deoarece comuniunea plină de bucurie cu Dumnezeu este scopul final al vieţii.
Face parte din centrul parabolei şi întâlnirea stăpânului cu slujitorul care a îngropat talantul în pământ, pentru a-l pune în siguranţă din calea hoţilor. Acum că stăpânul s-a întors, scoate afară talantul şi-l restituie integral, aşa cum l-a primit. Însoţeşte acest gest, însă, cu un discurs pe un ton ofensiv. El mărturiseşte că l-a considerat pe stăpânul său ca pe un exploatator aspru şi fără scrupule, care speculează cu privire la angajamentul slujitorilor. De aceea i-a fost teamă de el, punându-şi talantul în siguranţă. A ales atacul frontal ca paravan pentru a a-şi acoperi lenea, gândindu-se că cea mai bună apărare ar fi tocmai ofensa. Nu a înţeles că darul talantului primit era un act de iubire şi de încredere, nu o tentativă de exploatare îndărătul său. Dumnezeu nu are nevoie de nimic! Este important, apoi, de observat că stăpânul îşi asumă drept criteriu de judecată tocmai convingerea care a condus comportamentul slujitorului. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne va judeca şi în baza ideii greşite pe care ne-am făcut-o despre El. Noi înşine vom fi cei care îi vom oferi măsura judecăţii în ceea ce ne priveşte. În acest moment judecata stăpânului este severă şi tăioasă: «Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!». Talantul retras de la slujitorul leneş este dat celui care s-a angajat mai mult şi care a riscat cel mai mult. Acolo unde darul a produs rod, abundă generozitatea lui Dumnezeu, acolo unde s-a demonstrat steril, totul este pierdut. Este falimentul total al vieţii. Fiecare îşi poartă înăuntru judecata şi aceasta rezultă din conduita sa de viaţă. Rezultatul unei vieţi greşite este excluderea de la banchetul ceresc, ca în parabola unei mari cine (Mt 22,13). Concluzia singulară spune că slujitorul nedemn este pus în închisoare şi nu-i rămâne decât plânsul şi furia din cauza falimentului său. Deasemenea rigiditatea spirituală nu este răsplătită.
