În vremea aceea, auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”
El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă.
Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”. (Mt 22,34-40)
_________________________________________
A iubi este angajarea cea mai mare a creştinului
Suntem în inima creştinismului, în centrul său greu de dezrădăcinat, în nucleul său esenţial. Astăzi Isus ne spune că, dacă nu sunt aceste două lucruri, atunci nu stăpâneşte un comportament creştin. Am fi în afara evangheliei. Iubirea, definită astfel, este structura de rezistenţă a întregii morale creştine. Trebuie să ne întrebăm dacă suntem conştienţi de această importanţă extraordinară şi dacă o trăim în mod concret. Altfel vom fi creştini doar cu numele. Trebuie să-i mulţumim acelui fariseu anonim care a vrut să-l pună la încercare pe Isus şi l-a stimulat ca să spună, în puţine cuvinte, ce anume vrea Dumnezeu într-adevăr de la noi. Constatăm că şi adversarii au contribuit la clarificarea gândirii lui Isus, sau cel puţin să o facă mai explicită. În şcolile rabinice din vremea aceea era o problemă dezbătută, iar răspunsurile erau mult în afara subiectului. Existau cei care ajungea să distingă între poruncile mai uşoare şi cele grave, însă cu toţii considerau că evreul pios ar trebui să respecte cu angajare toate cele 613 precepte transmise de tradiţia scrisă şi de cea orală; era o mulţime confuză de norme pe care doar câţiva le cunoşteau bine. Meticulozitatea scolastică a rabinilor număra 248 de precepte pozitive, atâtea câte erau oasele umane care susţin trupul şi 365 interdicţii negative atâtea câte erau zilele anului. Lumea de rând nu cunoştea toate acestea, incapabilă de a observa ceea ce nu cunoştea. De aceea, ea merita să fie dispreţuită de către maeştrii prin apelativul de «oameni ai pământului», echivalent cu termenul nostru dispreţuitor de «meridional».
Toţi evreii cunoşteau rugăciunea pe care erau obligaţi s-o recite de trei ori pe zi şi care îşi lua numele de la primul cuvânt: «shemah» (ascultă). Era compusă din trei pasaje biblice prinse împreună, luate din cartea Deuteronomului (6,4-9; 11,13-21) şi din cartea Numerelor (15,37-41). În partea iniţială suna aşa: «Ascultă, Israel! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!» (Deut 6,4-9). Isus, ca un bun evreu, şi-o amintea foarte bine, într-atât încât o rechema explicit în răspunsul său. Poate că fariseul se aştepta ca Isus să fi spus că prima poruncă era aceea de a recita în fiecare zi acel «shemah» sau ca să păstreze odihna în zi de sâmbătă frecventând sinagoga. În acest caz, noi nu am fi prea departe de pietatea populară creştină din anii trecuţi, când rugăciunea şi sfinţirea sărbătorii erau lucrurile cele mai întipărite în minte. Însă Isus răspunde că porunca cea mai importantă nu este rugăciunea, ci iubirea, pentru că rugăciunea fără iubire este goală. Pusese această exigenţă în centrul Discursului de pe Munte, atunci când a spus: «Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit» (5,48). Nu intenţiona să spună că creştinul trebuie să imite perfecţiunile infinite ale lui Dumnezeu, cum ar fi: atotputernicia, atotştiinţa, omniprezenţa. Pe lângă faptul că e imposibil, ar fi absurd şi anormal. Voia să spună că desăvârşirea lui Dumnezeu trebuie imitată prin iubire pentru a deveni «fiii Tatălui care este în cerurii», cel care nu are duşmani şi «care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni» (5,45ss).
Răspunsul surprinzător şi absolut original al lui Isus stă, însă, în a pune împreună – pe acelaşi plan – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, după ce a redefinit conceptul de «aproapele». Pe primul loc este iubirea faţă de Dumnezeu, care trebuie să fie în centrul vieţii oricărui creştin. Isus formulează această exigenţă cu aceleaşi cuvinte din rugăciunea ebraică citată mai sus. Prin urmare pune în discuţie cele trei energii spirituale ale omului: inima, sufletul, cugetul; adică sentimentele, voinţa, inteligenţa. Această triplă referinţă la facultăţile umane îi serveşte pentru a-i face să înţeleagă că omul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa, cu toate resursele şi capacităţile sale, punându-l pe El pe primul loc în viaţă. Nimic nu poate fi pus mai presus de Dumnezeu, nici tată, nici mamă, nici soţie, nici fii, şi cu atât mai puţin munca şi câştigul, cariera şi distracţia (10,37).
Asta nu înseamnă a se dezumaniza, a pleca din lume şi a trăi pe o altă planetă. Isus nu era un idealist fără trup, ştia că omul are o nevoie extremă de acele sentimente umane care-l legau de familie şi de societate. De aceea, subliniază imediat că – alături de această datorie primară de a-l iubi pe Dumnezeu – există o alta cu o valoare egală, la fel de importantă: «A doua (poruncă) este asemenea (òmoios) acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Această legătură strânsă are, pentru Isus, o valoare fundamentală: de ea depinde întreaga revelaţie a lui Dumnezeu (Legea şi Profeţii), întreaga sa evanghelie. Aici e totul, pentru că aici prinde rădăcini toată morala creştină; nu există morală creştină fără aceste două exigenţe de bază, este doar legalismul rece al unor normative fără suflet. Celelalte porunci nu sunt anulate, sunt considerate drept consecinţe ale celor două. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt ca două elemente de susţinere pe care se învârte întreaga morală creştină, fără ele totul cade şi nimic nu mai rămâne în picioare. Dacă nu iubeşti, totul e gol; dacă nu acţionezi din iubire, acţionezi din frică sau din obişnuinţă, atunci acţiunile tale sunt fără sens şi fără valoare, fără o adevărată demnitate umană.
Cele două porunci sunt atât de inseparabile încât Isus poate vorbi despre iubirea faţă de aproapele ca despre porunca sa specifică, chiar dacă era deja întipărită în minte de cartea Leviticului (19,18). Conceptul de aproapele era limitat, mai ales, la rudenie, la compatriot, la membrul aceleeaşi religii ebraice. Prin parabola Samariteanului milostiv, Isus, răspunzând tocmai la întrebarea unui învăţător al legii care-l întreba: «Cine este aproapele meu?», ieşise din făgaşul acestor concepţii limitate şi extinsese conceptul despre aproapele la orice om, reprezentat de acel samaritean considerat a fi un duşman al evreilor (Lc 10, 29-37). Deja în Discursul de pe Munte corectase cu asprime ideea pe care o aveau evreii cu privire la aproapele: «S-a spus: să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău! Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri» (5,43). La ultima cină, apoi, a lăsat ca testament al său aceste cuvinte solemne: «Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii» (In 13,34s). De acum totul este clar: iubirea lui Dumnezeu trece prin iubirea faţă de oameni, altfel este falsă şi iluzorie. Ioan, apostolul iubirii, pentru a evita neînţelegerile, scrie: «Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi. Dacă cineva spune: ”Îl iubesc pe Dumnezeu”, şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său!» (1 In 4,19-21). Iubirea faţă de Dumnezeu deschide drumul iubirii faţă de aproapele; iubirea pentru aproapele este verificarea adevăratei iubiri pentru Dumnezeu. Unul nu există fără celălalt.
