În vremea aceea, fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” Dar Isus, ştiind răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi?” Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” I-au zis: „Ale cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. (Mt 22,15-21)
_____________________________________
Loialitatea sinceră a creştinului faţă de stat
Evanghelia de azi pune o problemă de mare actualitate, pe care am putea-o traduce printr-o astfel de datorie: «Trebuie plătite taxele?». Întrebarea este una fierbinte, în aceste timpuri caracterizate de o puternică evaziune fiscală şi de înşelare. Şi pentru faptul că, până acum, cateheza noastră a fost adesea deficientă despre această temă şi nu a format conştiinţe foarte sensibile la această datorie cetăţenească. Nu e ceva neobişnuit să întâlnim creştini care, fără a-şi face o problemă de conştiinţă, practică munca la negru, facturi fictive sau lipsă, bonuri de casă uitate anume, sustragerea cu uşurinţă a tva-ului. Astfel de păcatele sunt aproape necunoscute şi cu atât mai puţin spovedite. Trebuie să le fim recunoscători acelor farisei care, fie în mod răutăcios, i-au adresat lui Isus întrebarea de mai sus. Relatarea ne conduce sub arcadele Templului din Ierusalim, acolo unde Isus şi-a fixat de acum locul său de învăţătură, în zilele care precedă ultimul său paşte. Cărturarii şi fariseii se întrec pentru a-l contrazice şi a-i întinde curse doctrinale, într-o polemică deschisă împotriva acelui învăţător galilean care obţinea atât de mult succes la public. De această dată li se unesc lor şi irodienii, ce aparţineau partidului politic al lui Irod Antipa, care domnea peste Galileea, desigur prieteni ai romanilor.
După un elogiu fals, un fel de «captatio benevolentiae»/a câştiga bunăvoinţa, în faţa onestităţii, a clarităţii, a iubirii arătate mereu de Isus, îi pun cu hotărâre întrebarea capcană: «Este permis sau nu a da tribut cezarului?». Aceşti adversari recunosc, fie şi cu dinţii strânşi, că Isus vesteşte adevărul despre Dumnezeu cu nepărtinire, fără prejudecăţi şi fără constrângeri, fără a privi la faţa nimănui. Isus, care cunoaşte gândurile omului, îi tratează ca pe nişte «ipocriţi», linguşitori falşi. Taxa ce trebuia să fie plătită era un «tributum capitis», adică un impozit/o capitaţie care îl privea pe fiecare individ în parte. Romanii l-au introdus în anul 6 d.Cr. când l-au destituit pe crudul Archelau, regele Iudeii şi al Samariei, fiul lui Irod cel mare, trimiţând în locul acestuia un procurator roman prin numire imperială. Pentru a susţine cheltuielile noului venit, împăratul August a stabilit o taxă anuală pe cap de locuitor de două monede de argint, care au împovărat viaţa tuturor evreilor din Palestina, bărbaţi şi femei, sclavi şi liberi, de la 12 la 65 de ani. Era o taxă asemănătoare aceleia pe care evreii o plăteau pentru Templu, taxă pe care am văzut-o oferită în mod exemplar de Petru şi în numele lui Isus, după ce moneda a fost găsită în gura peştelui scos din lac (17,24-27). Taxa era adunată de funcţionarii imperiali necruţători, chiar dacă zeloţii refuzau mereu să plătească pentru că ei recunoşteau numai suveranitatea directă a lui Dumnezeu asupra Israelului şi nu pe cea romană. Acest lucru a dus deseori la dezordini, revolte şi violenţe.
Întrebarea a fost studiată în aşa fel încât Isus trebuia să răspundă cu da sau nu, fără posibilitatea de a se sustrage. Prin acest răspuns şi-ar fi jucat, oricum, reputaţia. Dacă răspundea: «da», mergea împotriva opiniei populare, mereu potrivnică plătirii unui greu tribut, refuzat şi din motive religioase după modalitatea zeloţilor. Fariseii, mereu în căutarea unor pretexte, ar fi putut să-l pună împotriva opiniei publice acuzându-l drept colaborator al romanilor; în acest fel l-ar fi dezonorat în sfârşit. Dacă răspundea: «nu», ar fi fost acuzat de revoltă şi de subminare pe lângă autoritatea romană. Irodienii erau acolo tocmai pentru acest lucru împreună cu fariseii. Isus, pentru a evita capcana, se ridică mai presus şi întreabă: «Arătaţi-mi moneda tributului». El nu posedă bani, pentru că a ales să trăiască ca un sărac (Mt 8,20); cere acelora care o posedă ca să-i arate moneda de argint a tributului. Dar acest lucru, în locul în care suntem, era un fel de sacrilegiu, deoarece era interzisă introducerea în templu a monedelor gravate cu imaginea împăratului-dumnezeu. O atare ofensă adusă demnităţii locului o fac tocmai cei care au venit să-l acuze de profanare. Totuşi, fără scrupule, îi arată moneda ce avea inscripţia lui Tiberiu Cezar (14-36) cu scrierea în latină pe care o traduc în mod literar: «Tiberiu Cezar, fiul divinului August Măreţul Pontif». Isus arată tuturor chipul şi inscripţia şi, la rândul său, întreabă cu abilitate: «Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?». Ei răpund cu naivitate: «a lui Cezar!». Contraatacul lui Isus este de acum uşor: şah şi mat! Partida este câştigată cu măiestrie.
Centrul învăţăturii stă, acum, în răspunsul lui Isus: «Daţi-i cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu», un răspuns bogat prin simplitatea lui, care îi pune în opoziţie pe împărat şi pe Dumnezeu. În conflictul de competenţe, Dumnezeu este mereu acela care prevalează, lui i se datorează ascultarea absolută. Petru afirmă acest lucru cu claritate în zilele de după Rusalii, răspunzând Sinedriului care îi interzicea să-l vestească pe Isus înviat: «Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit» (Fapte 4,19s; 5,29). Acest principiu a dat naştere martirilor în istoria bisericii. Mulţi credincioşi şi-au dăruit viaţa, rămânând fideli lui Dumnezeu prin încălcarea legilor nedrepte ale statului. Acest lucru nu înseamnă ca creştinul să fie un rebel născut. Paul, scriind creştinilor din Roma supuşi ai lui Nero Cezar (54-68), îi învăţa: «Oricine să se supună autorităţilor rânduite pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu, astfel încât cine se împotriveşte autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu, iar cei răzvrătiţi îşi vor primi condamnarea» (Rm 13,1s). Sf. Petru confirmă aceeaşi atitudine de loialitate faţă de guvern: «Supuneţi-vă oricărei autorităţi omeneşti, atât împăratului, ca domnitor, ca şi guvernatorilor, ca trimişi de el. Făcând binele, să închideţi gura neştiinţei oamenilor fără minte»(1Pt 2, 13-16).
Sunt texte de o densitate doctrinară, deloc reacţionar, care derivă din sentinţa pronunţată de Isus în sinteză. Ea pune o distincţie clară între Dumnezeu şi lume, între autoritatea religioasă şi autoritatea politică, între biserică şi stat, fiecare fiind conducător în orânduirea sa. Nimeni nu poate invada domeniul de acţiune a lui Dumnezeu, singura sursă a moralei. Niciun Cezar nu se poate considera un dumnezeu, stăpânul conştiinţei servitorilor săi. Nici o ideologie nu poate condiţiona comportamentul uman. În acest caz, creştinul nu are alternative: trebuie să asculte de Dumnezeu, mai mult decât de oameni. Dincolo de contradicţiile ideologice sau reale, fiecare cetăţean creştin trebuie să se comporte cu loialitate şi dreptate faţă de stat şi de legile sale, inclusiv cele fiscale. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu pentru toţi, restul este păcat, chiar dacă astăzi opinia publică nu o consideră la fel.
