În vremea aceea, Isus a început să le vorbească în parabole: Împărăţia cerurilor este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său. Şi i-a trimis pe servitorii lui să-i cheme pe cei invitaţi la nuntă. Însă ei nu au voit să vină. A trimis din nou alţi servitori ricându-le: “Spuneţi celor invitaţi : Iată am pregătit ospăţul; taurii mei şi animalele îngrăşate sunt tăiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!” Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o. Apoi a spus servitorilor săi: “Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. Mergeţi, aşadar, la intersecţiile drumurilor şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă”. Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni, şi sala de nuntă s-a umplut.
Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei invitaţi, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă, şi i-a spus: “Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?” El a amuţit. Atunci regele a zis slujitorilor: “Legaţi-i picioarele şi mîinile şi aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. (Mt 22,1-14)
________________________________________________________
Întâlnirea plină de bucurie cu Dumnezeu ca o sărbătoare a nunţii
Cine nu cunoaşte bucuria zgomotoasă şi exuberantă a unei petreceri de nuntă? Este unul dintre momentele mai importante şi mai frumoase în istoria fiecărei familii. Isus nu putea renunţa să nu ne compună o parabolă, de vreme ce adesea leagă învăţătura sa de experienţele cele mai semnificative ale vieţii. A compara împărăţia cerurilor cu o sărbătoare de nunţă înseamna să-i facă pe ascultătorii săi să înţeleagă cât este de frumoasă şi de veselă întâlnirea cu Dumnezeu precum şi familiaritatea cu el. Nu este pentru prima dată când Isus descrie sărbătoarea pe care Dumnezeu o face primind omul pe care-l iubeşte. Doar neîncrederea omului este cea care face problematică această întâlnire familiară plină de bucurie. Încă ne este dificil să credem în iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, suntem prea mult fii ai păgânismului în care a dominat frica de divinităţile capricioase. Istoria relatată în această parabolă este istoria noastră, să reflectăm asupra ei.
De ceva timp, exegeţii consideră această relatare ca fiind fuziunea a două parabole distincte: cea a banchetului de nuntă şi cea a hainei de nuntă. Despre cea de-a doua nu există nici o urmă în relatarea paralelă a lui Luca (14,15-24). Acest lucru nu s-ar putea explica dacă tradiţia orală apostolică le-ar fi legat în etapa care a precedat evangheliile scrise. În mod evident, Matei a unit cele două parabole pentru afinitatea/asemănările argumentelor şi din motive catehetice. De fapt, pare greu de înţeles faptul că regele ar pretinde haina de nuntă unor zdrenţeroşi pe care i-a adunat de la intersecţiile drumurilor, acolo unde aceştia cereau de pomană. Şi pentru faptul că invitaţia era fără condiţii, nimeni nu a le-a cerut o îmbrăcăminte deosebită la intrarea în sală. Banchetul iniţial este prezentat ca o sărbătoare, nu ca o chemare la judecată. Apare în mod clar, mai apoi, că slujitorii nu mai sunt cei dinainte, desemnaţi ca «sclavi» (doùloi); cei chemaţi ulterior de rege sunt doar simpli «servitori» (diàkonoi). De ce, atunci, Matei a unit cele două parabole?
Sala de nuntă indică, de acum, Biserica plină peste măsură/ticsită de iudei şi de păgâni, «buni şi răi». Nici o preselecţie, ca în câmpul contaminat cu neghină sau în năvoadele care adunau orice fel de peşte (Mt 13,24-30.36-43. 47-50). Evanghelistul a vrut să avertizeze acea mulţime eterogenă/de diferite origini, în special pe cititorii săi iudeo-creştini, că nu era de ajuns să fi acceptat invitaţia de a intra în comunitatea creştină, ci trebuiau să fie demni de a rămâne în ea. Biserica nu este un carusel de persoane vesele şi fără griji care se distrează, mănâncă şi beau. Nici un creştin nu are poliţa de asigurare gratuită pentru viaţa veşnică, trebuie s-o merite printr-o conduită de viaţă demnă. La sfârşit, cu toţii trebuie să treacă pe la casierie ca să retragă bonul final, cu toţii sunt supuşi judecăţii lui Dumnezeu care nu are preferinţe de persoane şi nu-i permite nimănui să se comporte rău. Este o invitaţie dată nouă tuturor ca să verificăm dacă suntem creştini, demni de numele pe care-l purtăm. Cea de-a doua parabolă, însă, nu ia nimic din sensul bucuriei celebrării primei nunţi, vrea doar să recheme responsabilitatea unei sărbători care nu permite lipsa îmbrăcămintei şi vulgaritate. Adevărata bucurie este senină şi moderată/cumpătată, restul sunt goliarzi în vacanţă.
Parabola recheamă, în mod clar, istoria mântuirii pusă în act de Dumnezeu, începută cu Israel şi încheiată cu popoarele păgâne. Era şi mesajul conţinut în parabola viticultorilor criminali, pe care am ascultat-o duminica trecută, care avea aceea schemă de refuz şi de tragicitate. Trimiterea servitorilor-mesageri indică misiunea profeţilor trimişi în diferitele vremuri şi care s-au încheiat toate rău. Marele refuz, care datează din vechime, este pedepsit de Dumnezeu prin distrugerea oraşului Ierusalim. În locul primilor invitaţi, Dumnezeu a chemat popoarele păgâne care, încă din timpul lui Matei, deja umpleau până la refuz biserica. Aceştia sunt cei care, în mod predominant, celebrează sărbătoarea împreună cu Dumnezeu, aşa cum a învăţat Isus răspunzând la vederea credinţei centurionului roman din Cafarnaum, care merge paralel cu cele două relatări ale noastre (8,11s). Acel banchet festiv este anticiparea adunărilor noastre duminicale, pe care deja creştinii lui Matei îl celebrau la cina sfântă. Evanghelistul nostru a accentuat mai mult această semnificaţie eclezială, pentru că a descris-o ca pe o sărbătoare organizată de un rege pentru fiul său. În Luca, cel care celebrează sărbătoarea este doar un domn bogat, care îşi invită prietenii ca să sărbătorească împreună cu el căsătoria fiului său; totul are loc în zona familiilor sus-puse/de rang înalt, unde refuzul devine un afront personal, un mod de răzbunare privată. Matei a oferit relatării o nuanţă clară de regalitate şi, astfel, un suflu mai larg/amplu al bisericii. Dumnezeu este acel rege care invita, care-şi deschide casa tuturor şi vrea ca toţi să fie fericiţi împreună cu el. Evanghelia este «vestea cea bună», prezentă şi viitoare, a acestei sărbători familiare cu Dumnezeu.
În fundal există, cu siguranţă, şi banchetul clasic escatologic al paradisului. Suntem situaţi între timpul trecut al venirii lui Cristos prin cununia sa cu umanitatea, realizat prin întrupare, şi concluzia finală a istoriei când Dumnezeu îi va primi pe aleşii săi în lăcaşul definitiv, adică în familia sa cerească. Cartea Apocalipsului lui Ioan conţine un strigăt care face referinţă în mod cert la parabola noastră: «Fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului!» (19,9). El recheamă sfârşitul timpurilor (personale sau colective), când Dumnezeu va transforma lumea într-o mare sală de nuntă, într-o sărbătoare fără sfârşit, spre fericirea tuturor. Atunci «El va fi Dumnezeu cu ei, Dumnezeul lor, va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere» (Ap 21,4). Aparentul insucces descris la începutul relatării noastre ne face să reflectăm: primii invitaţi refuză un mesaj foarte avantajos pentru ei, nu le pasă, fiind prinşi de interesele lor personale: «S-au dus care la ogorul său, care la negustoria lui». Nu au timp pentru Dumnezeu, adesea îi sunt ostili, iar El trebuie să facă concluzia: «Invitaţii nu au voit să vină». Regele îndreaptă acest faliment iniţial, chemându-i pe cei săraci şi marginalizaţii de la intersecţiile drumurilor, buni şi răi, iar sala nunţii s-a umplut de meseni/oaspeţi. În parabola celor doi fii, citită cu două duminici în urmă, Isus le atrăgea atenţia ascultătorilor săi: «vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu» (21,31). Aici încheie într-un mod asemănător: «mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi», adică sunt puţini cei care apreciază şi primesc invitaţia lui Dumnezeu la adevărata fericire. Mulţi aruncă în vânt ceea ce contează mai mult. Este jocul cel mai periculos care s-ar putea face.