În timpul acela, Isus le-a spus arhiereilor şi capilor poporului: Ascultaţi o altă parabolă: era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie. Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre. A trimis din nou alţi servitori, mai numeroşi decât primii, dar le-au făcut la fel. În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: „Pe fiul meu îl vor respecta”. Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: „Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui”. Prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
Aşadar, când va veni stăpânul viei ce le va face acelor viticultori? I-au zis: „Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri? De aceea vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite. (Mt 21,33-43)
_____________________________
Un popor nou care produce roade
Este o parabolă relatată şi de Marcu (12,1-11) şi de Luca (20,9-18), cu uşoare variaţii care nu afectează semnificaţia ei profundă. Toate cele trei versiuni o încadrează în controversele stârnite de către arhierei în templul din Ierusalim, unde Isus predică. De puţin timp Isus a curăţat templul cu forţă de comerţul care era acolo, iar Marcu ne avertizează că mai marii preoţilor şi cărturarii căutau modalitatea de a-l ucide, însă le era teamă de popor, care urma şi admira învăţătura sa (Mc 11,18). Era un climat fierbinte în care şi alte grupuri, precum fariseii şi irodianii, se aliază pentru a stârni discuţii şi a-i întinde curse (Mc 12,13). Isus trebuie să pună în practică întreaga sa subtilitate dialectică, într-atât încât să-i uluiască pe înşişi interlocutorii săi.
Din acest motiv se foloseşte deseori de limbajul figurat al parabolelor, care-i permite o mai mare libertate de apărare, fără atacuri directe împotriva adversarilor săi. Matei ne prezintă trei, una după alta: cea a fiilor diferiţi (21,28-33: citită duminica trecută), cea de azi, a viticultorilor rebeli (21,33-46) şi cea a banchetului nupţial (22,1-10). Toate au ca temă refuzul invitaţiei lui Dumnezeu pe care Isus îl reproşează interlocutorilor săi răutăcioşi. În centrul celor trei relatări este parabola noastră de azi, care e cea mai tragică, pentru că descrie cu realism profetic crima pe care capii sunt gata să o pună în act: uciderea Fiului lui Dumnezeu. Parabola este construită cu măiestrie narativă, aşa cum ştia s-o facă Isus, şi are un ritm bazat pe regula celor trei. Sunt descrise trei trimiteri, două a slujitorilor şi una a fiului, într-o crescândă violenţă care face ca scena să fie tot mai dramatică; ea trece de la bătăi la crimă multiplă şi la uciderea fiului, aruncat cu violenţă în afara viei. Pe muchia răului este dificil să te opreşti la timp.
Parabola este situată în Galileea, acolo unde existau mai şi răspândite proprietăţi funciare în mâna unor proprietari străini, îndeosebi romani. Aceştia îşi aveau reşedinţa departe şi îşi administrau proprietăţile proprii prin intermediul unor funcţionari (slujitori) însărcinaţi cu retragerea încasărilor din ferme. Această răspândită exploatare străină era greu de suportat şi răzvrătirea, uneori violentă, era condusă/manevrată de zeloţii antiromani şi naţionaliştii fanatici. Isus foloseşte pentru parabola sa acest tip de situaţie limită, capabilă să atingă fantezia ascultătorilor în mod eficace. El nu doreşte să favorizeze fanatismul zeloţilor, nici să facă cronică, dar face cateheză. Relatarea îi serveşte pentru a-i ajuta pe capii poporului să înţeleagă absurditatea şi cruzimea acţiunii lor care este împotriva lui Dumnezeu. A se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu este la fel cu a arunca pietre spre cer, care apoi cad din nou pe capul aceluia care le aruncă. Îndepărtatul stăpân al fermei/viei (oikodespòtes = stăpânul casei) îşi trimite slujitorii, la timpul recoltării, ca să retragă partea de produse ce-i revine. Presupunând, poate, o reacţie negativă, trimite un grup de slujitori care – la rândul lor – sunt loviţi, omorâţi, bătuţi cu pietre. Trimite apoi un grup mai numeros, capabil să opună o rezistenţă mai eficace, însă a izbucnit violenţa şi aceştia sunt supuşi la aceeaşi soartă. În aceste episoade există o sciziune a istoriei Israelului: Dumnezeu şi-a trimis în repetate rânduri profeţii săi pentru a-i invita la convertire pe proprietarii evrei ai ţării promise. Cu toţii au fost maltrataţi sau ucişi. Isus, la câteva zile după aceea, nu şi-a putut stăpâni această plângere dureroasă în faţa oraşului sfânt: «Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit! Iată, casa voastră va fi lăsată pustie» (Mt 23,37).
Răbdarea lui Dumnezeu a fost mare, nemaiauzită, însă era cu atât mai mare curajul său şi generosul său elan de iubire în a-l trimite pe Fiul său, după experienţele tragice pe care le-a avut cu slujitorii profeţi. A fost un gest imprudent, naiv, absurd? Nu, a fost un gest deliberat şi ponderat, aşa cum arată scurtul monolog relatat: «Pe fiul meu îl vor respecta!». Este ultima şi decisiva tentativă a lui Dumnezeu de a conduce oamenii la raţiune nu cu forţa, dar cu iubirea. Dumnezeu nu acţionează niciodată prin furie, lucrează mereu cu iubire, pentru că el este iubire, numai iubire. În schimb, răutatea omenească nu are graniţe: acei viticultori îndărătnici ţin sfat şi decid să-l ucidă pe moştenitor, în absurda revendicare a posesiei acelei ferme. Şi pun imediat în alt scopul lor criminal: năvălesc asupra «fiului preaiubit», îl scot afară din vie şi îl omoară. Un fior de groază trebuie să fi trecut prin mulţimea care asculta, la fel ca nouă care citim. La întrebarea lui Isus despre ce ar fi trebuit să facă stăpânul împotriva acelor slujitori măcelati, lumea indignată a răspuns cu un fel de urlet eliberator: «Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit». Isus aprobă verdictul, însă priveşte îndeosebi la latura pozitivă a acelui trist eveniment: Dumnezeu scoate un mare bine şi din acel lucru rău: «Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară», susţinere şi legătură indispensabilă pentru marele edificiu nou al bisericii. Atunci acel fapt atât de tragic devine chiar «un lucru minunat» (mântuirea), aşa cum spune profeţia citată de către Isus.
Parabola pronunţată de Isus descria istoria urâtă a refuzului din partea Israelului prin capii săi, fermieri ai podgoriilor lui Dumnezeu, care este poporul său; este un refuz care a culminat cu uciderea Fiului lui Dumnezeu. Ea trădează şi conştiinţa clară pe care Isus o avea de a fi Fiu al lui Dumnezeu şi viziunea clară a destinului morţii şi învierii sale. Sub peniţa lui Matei, parabola devine o constatare şi un avertisment: el constată realitatea istorică a ceea ce s-a întâmplat, pentru ca cititorii iudeo-creştini să-şi dea seama de responsabilitatea enormă de a spune “nu” lui Dumnezeu, şi avertizează asupra consecinţelor tragice pe care aceasta o comportă: excluderea din împărăţia lui Dumnezeu şi de la mântuire. Însă nu ascundea noutatea măreaţă care a luat naştere din acel tragic refuz: naşterea unui popor nou care l-a înlocuit pe cel vechi. Acestui popor, care suntem noi, îi revine acum responsabilitatea de a aduce roade în câmpul lui Dumnezeu pentru a nu fi alungaţi afară. Angajarea creştină este, aşadar, un lucru foarte serios în care suntem angajaţi cu toţii.
