În vremea aceea, Isus le-a spus arhiereilor şi bătrânilor poporului: Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: ”Fiule, du-te azi şi lucrează în vie”. El i-a răspuns: “Nu vreau”, dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: “Eu mă duc, Doamne”, dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui? I-au răspuns: “Primul”.
Isus le-a zis: “Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.
(Mt 21,28-32)
_______________________________
Vameşii şi desfrânatele o iau înainte
Adesea considerăm că noi suntem adevăraţii credincioşi plăcuţi lui Dumnezeu, că ceilalţi care sunt în afara bisericii sunt cei depărtaţi, blestemaţi, fără speranţă. Azi s-ar spune că sunt clandestinii, cei fără permis de şedere, sunt cetăţenii fără documente în regulă ce trebuie alungaţi sau ţinuţi departe de comunităţile noastre. Această atitudine puritană, care ne face să-i privim pe cei de departe ca fiind nişte excluşi, se strecoară uşor printre noi, chiar dacă nu o manifestăm în mod deschis. Astăzi evanghelia pune faţă în faţă foi fii: în ordinea neascultătorului ascultător şi a ascultătorului neascultător. În unele coduri antice, ordinea este inversată, însă esenţa nu se schimbă. Noua traducere italiană urmează lecţia codicelui din Vatican şi a altora, adoptată şi de vulgata latină: primul fiu, într-un prim moment, refuză să asculte dar, mai apoi, se căieşte şi împlineşte voinţa tatălui; cel de-al doilea fiu se arată supus la nivel de cuvinte, dar apoi refuză să asculte.
Isus îi cheamă pe ascultători ca să judece atitudinea celor doi fii atât de diferiţi, de aceea îşi începe povestirea cu o întrebare captivantă, care face apel la experienţa lor de a fi taţi. Este o întrebare provocatoare adresată, în templul din Ierusalim, capilor religioşi ai naţiunii. Vrea să-i constrângă la reflecţie, deoarece ei se considerau în regulă cu Dumnezeu şi, cu puţin înainte, au criticat cu asprime autoritatea lui Isus-maestru: «Cu ce autoritate faci aceasta?» (21,23). Apoi s-au sustras de la dialog, devenind rigizi în certitudinile lor false. Acum ei nu mai pot să nu răspundă, dat fiind faptul că dialogul este formulat în aşa fel încât răspunsul trebuie să fie evident. Ei nu suspectează că, în spatele uneia dintre figurile celor doi fii atât de diferiţi, sunt ei. Primul fiu, cu o oarecare doză de obrăznicie, a opus rezistenţă printr-un refuz net la cererea tatălui. Dar apoi s-a căit, i-a părut rău de comportamentul său şi s-a dus să muncească. Sunt revelate câteva sentimente care se opun numai la acest prim fiu: şi-a dat seama că a fost obraznic şi rebel, i-a fost ruşine de sine şi s-a supus voinţei tatălui. Despre cel de-al doilea nu se spune nimic; este scoasă în evidenţă doar ipocrizia sa. Răspunsul său a fost aparent de supunere, însă acestui răspuns i-a urmat o atitudine de refuz dispreţuitor, fără nici un fel de răzgândire. Povestirea prezintă două faţete ale realităţii, aceea a păcătoşilor care refuză ascultarea de Dumnezeu, iar apoi se căiesc, şi a acelora care se consideră drepţi pentru că prin cuvinte spun «da» lui Dumnezeu, ce apoi devine un «nu» în acţiunea practică. Vine în mod spontan să ne întrebăm: de care parte ne aflăm?
Judecata lui Isus despre această situaţie este una dură şi tăioasă, punându-se în mod clar, aşa cum este, de partea primului fiu. Enunţul este solemn asemenea unui jurământ: «Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu». Pentru a sublinia mai bine conceptul, Matei renunţă la modul său obişnuit de a spune de «împărăţia cerurilor», pentru a a adopta formula mai clară de «împărăţie a lui Dumnezeu». Înainte de toate, în aceste cuvinte ale lui Isus există răscumpărarea deplină a celor două categorii de persoane dispreţuite: vameşii şi desfrânatele. Ei sunt capabili de convertire mai mult decât arhiereii şi capii poporului. Încă o dată Isus afirmă că iubirea lui Dumnezeu nu stă în cuvintele frumoase care se spun sau în bunele intenţii care se enunţă, ci în a face efectiv voinţa lui Dumnezeu. A face contează mai mult decât a spune. Este valabil şi pentru noi, care ne lăsăm seduşi de cuvintele frumoase pe care le rostim pentru a acoperi lipsa unei angajări serioase şi eficace. Împlinirea voinţei lui Dumnezeu este un concept atât de important încât, în Discursul de pe Munte, verbul «a face» se repetă de 22 de ori, şi este legat de imaginea copacului care trebuie să producă roade bune, altfel nu serveşte la nimic şi este tăiat (3,11). Într-adevăr, într-o zi Isus le-a răspuns în mod hotărât şi cu forţă acelora care-l anunţau de vizita rudelor: «Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei? Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mamă» (12,48ss).
Prin afirmaţia că «vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu», Isus nu vrea să spună că aceste două categorii de persoane au locul asigurat, oricum s-ar comporta; şi nici nu vrea să spună că arhiereii sunt excluşi a priori din împărăţia lui Dumnezeu. Cuvintele lui Cristos nu exprimă un principiu, fotografiază doar o realitate care era sub ochii tuturor, o experienţă trăită de Ioan Botezătorul şi de Isus. De fapt, s-a întâmplat că majoritatea arhiereilor au refuzat vestea evangheliei, în timp ce vameşii şi desfrânatele, care păreau a fi potrivnici oricărei schimbări a vieţii, în realitate au fost primii care s-au convertit. Isus era înconjurat şi ascultat de aceia care se considerau păcătoşi, nu de aceia care se considerau drepţi, aşadar fără nevoia de a se converti. Matei aminteşte criticile/comentariile ce s-au dezlănţuit la uşa casei sale, atunci când Isus l-a chemat tocmai pe el, vameşul, ca să-l urmeze. Cu acea ocazie, fariseii i-au contestat lui Isus dreptul de a mânca cu vameşii şi păcătoşii, iar Isus le-a răspuns: «Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi» (9,12s).
Dumnezeu nu închide uşa în faţa nimănui pentru că pe toţi îi iubeşte, buni şi răi, cu o iubire paternă. Isus constată aici că vameşii şi desfrânatele, o dată convertiţi, sunt capabili să-l iubească pe Dumnezeu mult mai mult decât arhiereii şi capii poporului «care spun şi nu fac. Leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget» (23,5s). Însă rămân mereu adevărate, fără a aduce nimănui atenuante, cuvintele lui Isus care descriu adevărata comuniune cu Dumnezeu în împărăţia sa: «Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis (In 14,23s). Înaintea lui Dumnezeu suntem adesea precum copiii capricioşi şi instabili, uneori ne jucăm cu viaţa în mod inconştient, riscăm să ne compromitem mântuirea noastră veşnică. Este timpul să creştem şi să devenim adulţi în credinţă. Este avertismentul pe care Dumnezeu ni-l adresează ca unor fii preaiubiţi, preocupat fiind de mântuirea noastră definitivă.
