În timpul acela, Isus le-a spus discipolilor săi această parabolă: Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă şi le-a spus: „Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine”. Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: „De ce staţi aici toată ziua degeaba?” I-au spus: „Pentru că nimeni nu ne-a angajat”. El le-a zis: „Mergeţi şi voi în vie!”
Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: „Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând cu cei din urmă şi până la cei dintâi”. Venind cei de la ceasul al unsprezecelea au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului zicând: „Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei şi arşiţa”. Dar el a răspuns unuia dintre ei: „Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?” Astfel ultimii vor fi primii, iar primii vor fi ultimii. (Mt 20,1-16)
___________________________________
Generozitatea revoltătoare a lui Dumnezeu
Putem defini această relatare ca parabolă a surprizelor, ea ne avertizează că acţiunea suverană a lui Dumnezeu nu este acţiunea noastră a oamenilor. Era de aşteptat, deoarece Dumnezeu este Dumnezeu, nu e un om (Os 11,9). Ne avertiza deja prin profetul Isaia: «Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre» (Is 55,8s). Fericirile enunţate de Isus pe munte sunt declaraţiile unui Dumnezeu care răstoarnă orice criteriu de evaluare umană. În rest, pe un Dumnezeu care acţionează cu criterii doar omeneşti l-am putea suspecta că ar fi un idol creat de noi, nu foarte diferit de cei pe care-i adorau păgânii din afara Israelului. Un lucru este sigur, Dumnezeu nu este capricios asemenea zeilor din mitologia greacă, el acţionează mereu din iubire faţă de om, alăturându-se în mod categoric şi mereu de partea noastră. Să nu uităm că Dumnezeul nostru este iubire (agapè). Tot ceea ce face o face pentru mântuirea omului, nu pentru distrugerea sa. Surprizele Dumnezeului nostru, pe care le găsim în parabolă, sunt trei: modalităţile de a-i angaja pe muncitori; modalităţile de plată; justificarea acţiunii contrare normelor. Protagonistul parabolei este un bogat proprietar de pământ, indicat drept «stăpân al casei» (oikodespòtes) şi drept «Domn» (Kyrios). Isus descrie, în mod clar, suveranitatea lui Dumnezeu şi modul său de a acționa faţă de oamenii chemaţi ca să-i slujească.
Prima surpriză a parabolei priveşte modul în care stăpânul îşi recrutează muncitorii. Este absolut neobişnuit ca apelurile să se facă la ore diferite de-a lungul zilei, de la prima (şase dimineaţa) până la ultima oră de muncă (orele 17 seara). Era ceva obişnuit ca, dimineaţa devreme, să fie angajaţi muncitorii necesari muncii. Aici nu ne putem gândi la munci urgente, ca cele ale secerişului, pentru că recoltarea strugurilor nu era aşa urgentă, rezistă mai mult să stea pe viţa de vie şi, chiar dacă se veştejeşte puţin, face vinul mai bun. Angajarea/chemarea la lucru în cele cinci intervale regulate, are o semnificaţie teologică. Poate că aveau dreptate părinţii antici care comentau această relatare şi vedeau chemarea lui Dumnezeu la credinţă şi la angajarea creştină în diferitele momente ale vieţii oamenilor. Concluzionau că Dumnezeu îl cheamă pe om în toate momentele şi la orice vârstă. Nu e important când este chemat, ci cum se răspunde. De fapt, unele coduri occidentale adaugă o a doua concluzie la această parabolă, care sună astfel: «mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi», care se găseşte şi în altă parte (Mt 20,16b; 22,14). Poate că va trebui să afirmăm mai bine că ne naştem cu un plan personal al lui Dumnezeu înscris în viaţa noastră, plan care se desfăşoară/deapănă până când iese la iveală, în mod conştient, în etapa de vârstă a vieţii stabilite de Dumnezeu.
Stăpânul le dă asigurarea tuturor muncitorilor că vor primi salariul just pentru munca lor, fără a le preciza cât anume. Ştim că celor chemaţi la prima oră el le garantase un dinar drept plată; era salariul unui muncitor care lucra douăsprezece ore, de la 6 la 18, cu excepţia pauzei de prânz. Cine sosea la lucru mai târziu, avea o plată proporţională cu durata muncii, însă mereu graduată pe valoarea unui dinar. La sfârşitul zilei, însă, se iveşte brusc o altă supriză, rezumată în mod paradoxal la sfârşit: «Ultimii vor fi primii, iar primii vor fi ultimii» (v 16). Ce înseamnă? În mod obişnuit, plata începea de la primii care au oferit mai mult timp muncii şi tropăiau pentru a se reîntoarce în sfârşit acasă. Însă aici sunt depăşiţi de cei din urmă, de penultimii şi de ceilalţi. Asta ajunge pentru a îndreptăţi concluzia enigmatică? Se pare că nu. Cu probabilitate că alegerea dibace de a începe cu cei din urmă este făcută cu un scop şi are o valoare pedagogică în relatare. Dacă stăpânul ar fi început cu cei dintâi, aceştia ar fi plecat imediat şi nu ar fi observat aparenta nedreptate folosită de stăpân faţă de ei. Faptul că stăpânul a dat celor din urmă un dinar, a creat aşteptări şi speranţe în cei dintâi, care se gândesc că vor primi mai mult, proporţional cu numărul mai mare de ore lucrate. Însă, când le vine rândul, ei primesc un singur dinar, la fel ca ceilalţi. Se declanşează atunci cu putere energicul lor protest sindical împărtăşit, cu certitudine, de primii ascultători şi de noi care suntem obişnuiţi cu meschina justiţie retributivă.
Stăpânul se justifică aducând trei observaţii importante: întâi de toate, el spune că nu neîndreptăţeşte pe nimeni, pentru că a menţinut cu scrupulozitate acordul încheiat la începutul contractului; nu fură nimic de la muncitorii săi. În al doilea loc, afirmă că a fost condus nu de justiţia retributivă ci de iubire; gestul său a fost de pură generozitate faţă de muncitorii angajaţi mai tîrziu şi care ar fi fost dezavantajaţi de soartă; aveau şi ei o familie de menţinut. În rest, banii pe care i-a dat celor din urmă sunt ai săi şi poate să facă cu ei ce vrea. În al treilea loc, stăpânul remarcă faptul că reclamantul/muncitorul contestatar nu se plânge că i s-ar fi luat o parte din salariul ce-i revenea prin contract, ci faptul că li s-a dat celor din urmă aceeaşi sumă ca şi lui. Aceasta este pură invidie, de aceea îi răspunde prompt: «tu eşti invidios pentru că eu sunt bun». Dincolo de metaforă, Isus vrea să înveţe prin această parabola că Dumnezeu acţionează cu o generozitate neauzită faţă de cel care a acceptat ca să-l slujească, fie doar şi pentru o oră. El este deasupra criteriilor noastre omeneşti de retribuire, de a acţiona cu iubire şi libertate suverană, ce nu anulează dreptatea, dar o depăşeşte şi o exaltă. Tâlharului căit de pe cruce i-a asigurat paradisul, la fel ca Sf.Antonie eremitul care a făcut pocăinţă în deşert timp de mai bine de o sută de ani. Dumnezeu nu asigură nimănui privilegii, nici chiar acelora pe care i-a chemat mai întâi; ceea ce contează este să-i fi slujit cu umilinţă şi generozitate, punându-se pe ultimul loc.