În vremea aceea, Petru s-a apropiat şi i-a zis: “Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i-a spus: “Nu-ţi spun de şapte ori, cu până la şaptezeci de ori şapte.
De aceea împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Intrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce acea şi să achite datoria. Atunci servitorul a căzut în genunchi implorându-l : «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul !». Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria.
Dar ieşind, servitorul acela s-a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Inşfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i : «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator !». Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor : «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui !». Dar el nu a vrut ; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria.
Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate.
Atunci stăpânul l-a chemat şi i-a zis : «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine, aşa cum eu m-am îndurat de tine ?». Şi mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria.
Tot aşa va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă.(Mt 18,21-35)
___________________________
Iertarea lui Dumnezeu şi cea a creştinului
Fragmentul evanghelic care a fost citit acum încheie discursul eclezial, în care Matei culege învăţăturile lui Isus cu privire la relaţiile dintre diferitele componente ale comunităţii creştine. După invitaţia de a fi primitori şi de a-i trata cu iubire şi respect pe copii şi pe creştinii mai sensibili şi vulnerabili (18,1-11), el vorbeşte despre fratele rătăcit ce trebuie recâştigat şi despre fratele care greşeşte ce trebuie să fie corectat (12-18). O întrebare a lui Petru cu privire la iertare introduce relatarea noastră, care conţine una dintre parabolele cele mai angajante din evanghelie. Apostolul vrea să ştie dacă există o limită în a ierta pe un frate care ofensează sau dăunează pe aproapele său prin calomnii, minciuni şi acţiuni rele. Este o problemă vie şi importantă pentru comunitatea creştină din toate timpurile. Cu întrebarea sa poate că Petru face aluzie la învăţătura rabinică, aceasta limitând iertarea lui Dumnezeu de până la trei ori, însă propune la rândul ei o iertare mai perfectă simbolizată prin numărul şapte; crede că a dat astfel curs unei generozităţi profunde. Însă Isus îi multiplică numărul de şaptezeci de ori, propunându-i practic o măsură nelimitată. Un fragment paralel al evangheliei lui Luca recheamă şi clarifică dialogul dintre Petru şi Isus despre acelaşi argument: «Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l; dar dacă se va căi, iartă-l. Iar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori se întoarce la tine, spunând: “Îmi pare rău!”, tu să-l ierţi» (Lc 17,3-4). Intenţia evangheliştilor noştri este aceea de a întipări practica iertării fraterne după acel stil patern al lui Dumnezeu.
Pentru a-i lămuri cuvintele, Isus adaugă parabola celor doi debitori, care însă nu arată aspectul cantitativ al iertării ci, mai degrabă, aspectul calitativ al acesteia. Nu se mai spune de câte ori, ci cum trebuie să ierte cel care la rândul său a fost iertat. În spatele figurii regelui este indicată, în mod clar, persoana lui Dumnezeu, astfel iertarea lui Dumnezeu devine pentru om, încă o dată, măsura iertării (5,45). Nu mai suntem pe planul uman al lucrurilor, ci pe acela al relaţiilor cu Dumnezeu. Creştinul trebuie să-şi asume, ca regulă de viaţă, atitudinea lui Dumnezeu. Parabola este în mod clar împărţită în trei scene bine structurate pentru a face învăţătura mai clară. Există şi trei personaje principale care se reunesc în dialog între ei: regele, primul debitor, al doilea debitor. Debitorii sunt numiţi «slujitori», pentru că astfel erau indicaţi miniştrii regelui. Frazele se repetă şi se recheamă în paralel pentru a sublinia dispoziţia sufletească diferită a interlocutorilor.
Prima scenă ne prezintă dialogul dintre un «om-rege» şi un guvernator puternic al provinciilor sale care s-a îndatorat cu «domnul» său cu o datorie ameţitoare: nu mai puţin de 10.000 talanţi, o sumă egală cu 100 milioane de dinari (dinarul era salariul zilnic al unui muncitor). Probabil că ministrul nu a plătit taxele percepute de mai mulţi ani în provincia sa în administraţia de stat. Regele îi cere acum să-i restituie suma enormă luată, altfel îl ameninţă că-l va vinde pe el, familia sa şi patrimoniul acestuia pentru a recupera datoria acumulată. Ministrul se aruncă la picioarele sale şi-l roagă să aibă milă de el; cere să-i amâne restituirea datoriei pe care intenţionează s-o achite; o promisiune imposibil de menţinut pentru o datorie atât de uriaşă. Regele îşi dă seama că promisiunea se naşte din disperare şi simte compasiune faţă de victimă şi chiar îi iartă totul. Acest act de o enormă generozitate se naşte din cea pe care evanghelistul o numeşte «makrothymia» Domnului, adică a îndurării nemărginite, a bunătăţii şi a gingăşiei sale (Ex 34,6; Ef 2,4). Este impulsul interior care adesea îl mişcă pe Isus în a-i ajuta pe bolnavi şi pe păcătoşi (Mt 9,36; 14,14; 15,32; 20,34).
Ne-am fi aşteptat ca această generozitate care se revarsă să-l fi făcut pe slujitor mai înţelegător şi mărinimos; însă nu i-a fost deloc spre învăţătură; nu i-a servit să-i schimbe inima rea şi egoistă. Revelează acest lucru în mod clar cea de-a doua scenă, în care debitorul se transformă la rândul său în creditor. Ministrul abia iertat cheamă, la rândul său, să-i dea cont un subaltern al său care-i datorează 100 de dinari, o sumă banală în comparaţie cu datoria de 100 de milioane de dinari pe care regele abia i-o anulase. Diferenţa enormă a celor două datorii a fost mărită anume de Isus pentru a face să iasă în evidenţă absurditatea comportamentului celui dintâi slujitor, josnicia extremă a inimii sale. Cuvintele rugătoare ale celor doi sunt aceleaşi, acelaşi este şi gestul umilitor de a se prosterna la pământ pentru a-i mişca inima colegului spre milă şi de a-i cere cel puţin să-i acorde timp pentru a-i plăti. Însă rezultatele sunt complet opuse: slujitorul răutăcios este de neînduplecat, nu-i permite nici o prelungire, este brutal şi nemilos până acolo încât îl aruncă în închisoare pe debitorul său până ce nu-i va plăti până la ultimul bănuţ. Iese în evidenţă incapacitatea ministrului de a avea măcar o fărâmă din acea compasiune ce a caracterizat atitudinea regelui faţă de el. Pe planul dreptăţii, slujitorul rău are dreptate deoarece tinde să recupereze ceea ce-i revine. Nu este oare ceea ce facem şi noi când reclamăm dorinţa de a face dreptate? Ar fi totul în regulă, dacă nu ar exista prima parte a parabolei. Isus spune că Dumnezeu nu se mişcă pe planul dreptăţii retributive (vai de noi!), ci pe planul iubirii supreme şi a compasiunii. Aceasta ar vrea şi de la noi, fiii săi.
Această confruntare dintre noi şi Dumnezeu este centrul parabolei şi va fi pusă în evidenţă în scena a treia, în care ceilalţi miniştri ai regelui denunţă scandalul. Întâmplarea este atât de mare încât regele este constrâns să intervină. Un om atât de nemilos nu merita compasiunea sa. Conduita sa este şocantă şi de netolerat, date fiind circumstanţele. Regele îl numeşte drept slujitor «rău» (în greacă: poneròs), acelaşi termen pe care Matei îl foloseşte pentru a-l indica pe diavol (Mt 5,37; 6,13;13,19.38). Există ceva diabolic, de fapt, în cruzimea şi răutatea slujitorului iertat. Cruzimea sa se opune în mod strident cu bunătatea şi milostivirea (éleos) lui Dumnezeu. De aceea Isus, în rugăciunea «Tatăl nostru», după ce ne-a învăţat să cerem: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, ne invită şi să cerem: “Mântuieşte-ne de cel rău” («poneròs»). Generozitatea nelimitată a Domnului nu a neutralizat în slujitor instinctul răutăţii diabolice. Să nu ni se întâmple şi nouă! Invitaţia de a ierta fratele este nelimitată aşa cum nelimitată este milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi, altfel va trebui să încetăm recitarea în mod ipocrit a rugăciunii Tatăl nostru şi să ne fie teamă ca să-i cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele aşa cum noi iertăm celor ce ne greşesc. Slujitorul care a trădat aşteptările domnului său, trebuie acum să sufere consecinţele. Cel care nu a acceptat regulile iubirii lui Dumnezeu, intră din nou în regulile judecăţii sale. Iertarea lui Dumnezeu ar trebui să creeze, în cel care o primeşte, un om nou, distrugând instinctele egoiste şi rele ale omului vechi.
Constatăm încă o dată că nu există iubire faţă de Dumnezeu fără iubirea faţă de aproapele.
