În timpul acela, Isus a spus discipolilor săi: Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş.
Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer. Iarăşi vă spun: dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor. (Mt 18,15-20)
________________________
Biserica, comunitate de fraţi
Adesea comunităţile noastre parohiale nu sunt primitoare, deoarece acestea reprezintă totalitatea persoanelor care nu se cunosc între ele şi trăiesc relaţia lor personală cu Dumnezeu într-un fel de religie privată. Excluzând nucleul central, mai mult sau mai puţin numeros, care se strânge în jurul parohului şi colaborează la activităţile pastorale mai urgente, precum catehismul copiilor şi al tinerilor, caritas, lectio divina, nu există momente puternice de întâlnire şi de schimb care să implice majoritatea credincioşilor. Întâlnirile cu familiile, cu ocazia situaţiilor de doliu şi de nenorocire, sărbătorilor şi binecuvântărilor pascale, rămân reci şi formale. Ne lipseşte sensul fraternităţii pline de solidaritate care să permită trăirea împreună a bucuriilor şi durerilor. Discursul eclezial pe care Matei l-a inserat în capitolul 18 din evanghelia sa, tratează întocmai această temă de extremă actualitate. Isus descrie aici biserica sa ca o familie compusă din copii şi fraţi care se preocupă de binele unora şi altora. El vorbeşte despre grijulia geloasă care trebuie să fie alimentată faţă de cei neputincioşi şi săraci, pentru ca ei să nu sufere scandal şi marginalizare. Cu puţin înaintea fragmentului nostru, el a relatat parabola oiţei care se rătăceşte şi cum păstorul trebuie s-o caute cu o iubire plină de pasiune. Este vorba despre un frate mai fragil care nu are credinţă şi părăseşte comunitatea. Cine se simte responsabil trebuie să simtă durere în inimă şi să încerce orice iniţiativă pentru a-l readuce acasă pe cel rătăcit. Abia atunci este sărbătoarea întreagii familii împreună cu Dumnezeu (Mt 18,12-14).
De acea parabolă este legat şi fragmentul pe care-l citim azi. Este descrisă atitudinea faţă de fratele vinovat ce trebuie iubit şi căutat în continuare. Isus dictează aici câteva reguli de viaţă eclezială care trebuie să slujească drept orientare şi ghid pentru fiecare comunitate creştină, mică sau mare, reunită în numele său. Sunt cinci reguli exprimate cu dibăcie, pentru a le face mai aderente/strâns legate de viaţa concretă, începând însă cu un «dacă» supus unei condiţii. Sunt însoţite şi de trei asigurări care le garantează eficacitatea: certitudinea de a vedea confirmată în cer legătura fraternă stabilită pe pământ; îndeplinirea sigură a oricărei rugăciuni făcută de comun acord între fraţii de aceeaşi credinţă; prezenţa personală a lui Isus acolo unde doi sau trei se iubesc şi sunt reuniţi împreună.
Se începe cu un caz concret al unui frate care păcătuieşte împotriva altuia cu o ofensă şi o insultă gravă. Este pus în discuţie cazul acelui «tu» al ascultătorului, nu un caz generic şi abstract. Orice ascultător creştin trebuie să se simtă interpelat în mod personal şi direct. În Discursul de pe Munte, Isus formulase un caz asemănător: «Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul» (Mt 5,23s). Nu este vorba, ca în cazul nostru, despre împăcarea cu fratele ofensat de tine, ci de fratele care te-a ofensat pe tine. În acest caz, iniţiativa de a ierta îi aparţine celui care crede că are dreptate: «Mergi tu, nu aştepta ca el să vină». Cine are mai multă iubire, s-o folosească. În acest fragment este descrisă practica eclezială în vigoare în comunităţile creştine de la începuturi. Ea începe prin corectarea fraternă directă cu cel interesat. Se încearcă, întâi de toate, clarificarea lucrurilor în patru ochi. Dacă clarificarea nu are reuşită, se cere ajutorul prietenilor comuni care pot fi intermediari. Dacă şi cea de-a doua abordare dă greş, se cere intervenţia comunităţii, care intervine cu toată autoritatea sa.
Pe scurt, în cazul confruntărilor grave care iau naştere între membrii bisericii, trebuiesc folosite toate posibilităţile pentru a ajuta. Unitatea iubirii este bunul cel mai preţios, mai mult, este semnul autenticităţii comunităţilor noastre creştine, nu e ceva opţional (In 13,35). Cine nu înţelege şi nu acceptă acest adevăr, se pune în afara bisericii, nu ca un excomunicat ci «ca un păgân şi vameş», care are nevoie de convertire; devine pământ nou de evanghelizare. Perspectiva lui Matei nu este izgonirea din biserică, ci îndemnul la convertire şi la iertare. Judecata incontestabilă a bisericii cu privire la autenticitatea tracticii creştine este validată în ceruri. Biserica, în persoana miniştrilor săi, are puterea de a lega şi dezlega pe pământ, adică de a judeca păcătosul şi de a-l readmite, prin iertare, în comuniunea care a fost încălcată. Isus l-a asigurat pe Petru despre acest lucru prin promisiunea primatului în biserica universală, o repetă aici responsabililor biserici locale. Bisericile particulare sunt văzute ca imagini în miniatură în biserica universală, pentru că este aceeaşi biserică ce trăieşte în lumea întreagă şi în orice teritoriu. Prin «legarea şi dezlegarea» sa, comunitatea creştină este mereu deschisă la dialog şi la iertare.
Lui Matei îi este drag să dezvolte pozitiv acest acord dintre cer şi pământ bazat pe armonia membrilor bisericii. Iubirea îi pune în sintonie pe credincioşi cu Isus din glorie: «Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri». Gândul fuge repede la familie, la biserica cea mai mică, unde soţ şi soţie se roagă împreună cu iubire şi armonie. Rugăciunea este instrumentul cel mai puternic de care dispune orice comunitate, mică sau mare, pentru a atinge inima lui Dumnezeu. Rugăciunea făcută împreună este un duet şi o simfonie mai eficace decât un virtuos solist. Motivul care stă la baza tuturor acestor lucruri este acela că «unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor». Pentru Matei, Isus este Emanuel, Dumnezeu cu noi, care nu a lăsat nicicând biserica sa, cu toate că a urcat la cer. Aici ni se spune unde îl putem găsi în mod sigur: în comunitatea care se roagă şi care trăieşte în armonia credinţei şi a sentimentelor, depăşind diviziuni şi separări ce sunt mereu o capcană. Orice comunitate, mică sau mare, este templul său, făcut din pietre vii, este Trupul său ale cărui membre sunt cei credincioşi (Mt 26,61; 1Cor 3,16s). Isus nu spune, prin asta, ca membrii comunităţii ar fi cu toţii sfinţi şi curaţi; biserica este făcută şi din păgâni şi vameşi, oi rătăcite ce trebuiesc căutate şi conduse la unitate, în special cu rugăciunea. El ne dă asigurarea că merge în continuare cu biserica sa, aşa cum călătorea cu discipolii săi în timpul vieţii sale pământeşti. La fel ca atunci, el îi cheamă pe toţi la sine oferind iubire, iertare şi mântuire, pentru că îi vrea pe toţi mântuiţi. Vrea o comunitate de fraţi care să se iubească şi să ştie să stea împreună, buni şi răi, pentru a ajunge împreună în casa Tatălui.
